La întrebarea răsărită pe buzele tuturor: „De unde atâta înverșunare la unii și tot atâta îndârjire la ceilalți?”, alăturat unor inserări ideatice de-a dreptul profetice, printre rândurile versurilor ce compun imnurilor intonate, cu mâna la inimă și ochii spre cer, de către cele două neamuri aflate în conflict, putem descoperi și câteva firimituri de răspunsuri.
Din imnul național al Rusiei reiese, fără putință de tăgadă, ambiția de înălțare spre culmile gloriei; mândria fără margini care-i animă; credința că țara lor e unică în lume, că pământul lor e sfânt și că-l au alături, în toate, pe Dumnezeu …
„Rusia – statul nostru sacru, / Rusia – țara noastră iubită. / Voință puternică, glorie vestită / Vor rămâne agoniseala ta în veci!/// De la mările din sud până la cercul polar / Se întind pădurile și câmpurile noastre. / Ești unică în lume! / Ești acea unică patrie, apărată de Dumnezeu. /// Spații mari pentru vise și viață / Ne promit viitorii ani. / Încrederea în patrie ne dă putere. Așa a fost, așa este și așa va fi mereu! /// Lăudată fie patria noastră liberă, / Uniune durabilă a popoarelor frățești, / Înțelepciune a poporului dată de strămoși! / Slăvită fii, țară! / Suntem mândri de tine!”
În anul 1910, în jurnalul ultimilor ani (publicat sub titlul „Despre Dumnezeu și om”), Lev Tolstoi consemna că „Poporul rus are ceva de turmă, îl urmează pe cel cu idei. Ceilalți doar se alătură, vor să facă ceva, dar ei înșiși nu gândesc.”
Nici imnul național al Ucrainei nu este mai prejos la capitolul patriotism, din cuprinsul lui rezultând, cu prisosință, încrederea nestrămutată în idealuri; curajul fără de limite; importanța acordată libertății; puterea deosebită de jertfă și de sacrificiu…
„Încă nu a murit Ucraina, / Nici gloria, nici libertatea, / Încă nouă, frații junii, ne va surâde soarta! / Vor pieri dușmanii noștri, ca roua la soare, / Vom stăpâni și noi, frații, în țara noastră. /// Suflet, trupul vom jertfi pentru libertatea noastră, / Și vom arăta, că noi, frații, suntem din ginta căzăcească.”
Despre cazaci, în romanul istoric „Taras Bulba”, publicat în anul 1835, Nikolai Vasilievici Gogol scria următoarele: „când toată Rusia primitivă din sud, abandonată de cnejii săi, a fost pustiită, arsă până la rădăcini de către hoardele nestăvilite ale mongolilor; când, rămas fără casă și fără acoperiș, omul călit s-a oprit aici; când s-a așezat pe locurile acestea, unde arsese tot, unde era mereu în pericol, având în preajmă niște vecini de temut, s-a stabilit aici și s-a obișnuit să-i privească în ochi, uitând că există sentimentul de frică; când slavul odinioară pașnic a fost cuprins de dorința arzătoare de a se lupta a luat naștere căzăcimea – un suflet larg, dezlănțuit al naturii ruse (…) au apărut așezări de temut, localități a căror populație, având un dușman comun, era legată prin dorința de a-l învinge pe acest hrăpăreț antihrist. Se știe din istorie că această veșnică luptă și viața lor tensionată au salvat Europa de la invaziile nestăvilite care o amenințau.”
Tocmai de aceea, nu-i nicidecum de mirare că în această dispută militară totală, desfășurată, pe viață și pe moarte, de cele două neamuri slave și iubitoare de slavă, nu a fost încă identificată o soluție durabilă de compromis, clădită pe concesii reciproce. Să trăim, totuși, cu speranța că apelând la „mintea de pe urmă” se va găsi o cale de mijloc care să asigure ieșirea onorabilă din conflict a ambilor combatanți și reinstaurarea păcii pe continentul european.
