Cabane în Carpați

Cum astăzi sărbătorim „Ziua Drumeției”, cu riscul de a plictisi pe semenii ce au alte surse de satisfacții -rodite de hobby-uri -, sorburi de stres și supape de siguranță, m-am hotărât să consemnez câteva rânduri despre asociațiile de voluntari care au pus piatra de temelie a turismului montan.

În primul rând trebuie spus că procesul de „civilizare a Carpaților” a fost demarat de Siebenburgischer Carpathenverein sau Societatea Carpatină a Turiștilor Ardeleni ori prescurtat SKV, cum s-a întipărit în conștiința călcătorilor de cărărui, ce a deținut, timp de 65 de ani, supremația pe cel mai înalt tărâm, edificând peste 60 de cabane, construind și marcând peste 700 de km de poteci alpine, punând bazele activității de pază, de prim-ajutor și de salvare montană, de pregătire a călăuzelor montane, de editare a hărților turistice, revistelor, broșurilor, cărților poștale ilustrate și ghidurilor montane. Asociația montană SKV, ce a fost înființată în anul 1880 din inițiativa ziaristului sibian Carl Wolf și care, în perioada interbelică, ajunsese la 7000 de membrii cotizanți, a ridicat în înălțimile munților Cabana Negoiu (în anul 1881), Cabana Mălăiești (în anul 1882), Cabana Postăvaru (în anul 1883), Cabana Omu (în anul 1888), Cabana Bâlea Lac (în anul 1905), Cabana Diham (în anul 1934), Cabana Curmătura (în anul 1938), precum și alte case de adăpost: Vârfu cu Dor, Bâlea-Cascadă, Șurianu, Parâng…, și tot ea a pus bazele stațiunii Poiana Brașov (prin construirea Cabanei Hohenheim – actuala Ruia) și a stațiunii Păltiniș ( Hohe Rinne).

Dar SKV-ul nu a fost singura asociație ce a urmărit promovarea turismului montan și facilitarea drumețiilor prin realizarea infrastructurii aferente. Spre împlinirea acelorași scopuri altruiste au activat și Societatea Carpatina din Sinaia (înființată din inițiativa lui Tache Ionescu și Bucura Dumbravă), Asociația Prietenii Naturii, Societatea Turiștilor din România (printre fondatori fiind Grigore Antipa și Alexandru Vlahuță, iar ca președinte prințul moștenitor Ferdinand), Grupul Alpin Brav, Asociația Drumeților din Munții Înalți ai României, Frăția Munteană (cu sediul la Cluj și fondată de Emil Racoviță), Asociația Turistică România Pitorească (ce a ridicat Cabana Ciucaș), Clubul Alpin Român (ce a construit Refugiul Coștila), Asociația Hai la Drum, Clubul Carpații României, Asociația Munții Noștri ori Turing Club Român, al cărui slogan era: „prin turism la cunoaștere și iubirea României”.

Le-am enumerat nu pentru a epata, ci pentru a surprinde esența epocii de explorare și pentru a releva excelența, emulația și efervescența montană din prima parte a secolului trecut, stinse subit în anul 1945, când toate aceste asociații de voluntari au fost scoase în afara legii, iar cabanele naționalizate și trecute în exploatarea ONT (Oficiului Național de Turism), măsură ce a fost luată numai în România din tot blocul comunist și care a fost de natură să îngroape spiritul plin de pasiune a atâtor generații de iubitori de munte.

Este de notorietate că un traseu montan nu se poate improviza la întâmplare, munca efectivă de construire de ziduri, punți, parapeți, scări, lanțuri prinse de stânci…, fiind precedată, de fiecare dată, de efectuarea unor studii cartografice amănunțite. În mare parte, chiar și astăzi, pășim pe potecile croite în perioada romantică (interbelică) a turismului montan, când mii de voluntari urcau spre înălțimile munților, cu cărămizi și săculeți de ciment în rucsac. Așa au fost construite și primele cabane, entuziasta implicare fiind făcută exclusiv din plăcere și din convingere, singura răsplată fiind un ceai și un cântec lângă focul de tabără.

Cabana Secuilor (Predeal) – carte poștală ilustrată din anii 80
Cabana Clăbucet Plecare (Predeal), pe timp de iarnă – carte poștală ilustrată din anii 80
Cabana Clăbucet Plecare (Predeal), pe timp de vară – carte poștală ilustrată din anii 80
Cabana Vârful Ciucaș. Cabaniera și toată echipa e acolo, sus, datorită nouă și pentru noi. Înțeleg drumeții care nu doresc să cumpere o sticlă de suc la „suprapreț” de la cabană, deși în bunul nostru obicei „suntem zgârciți la tărâțe și ieftini la făină”, dar nu sunt nicicum de acord cu turiștii care, după ce își servesc prânzul adus de acasă, la mesele de lemn din curtea cabanei, la coborâre nu iau cu ei și ambalajele de hârtie și de plastic, lăsându-le amintire gazdelor care iau primit curat, necondiționat.

Cabana Podragu (Munții Făgăraș). Actuala clădire a fost ridicată de Banca Națională a României și a fost folosită, inițial, doar de salariații săi. În urmă cu patru ani, am petrecut acolo o noapte friguroasă de toamnă, într-o încăpere cu priciuri etajate și ocupată de peste 15 persoane. M-am numărat printre privilegiați, căci marea majoritate a drumeților au dormit pe jos în sala de mese unde, cu acel prilej, am servit cea mai gustoasă mâncare de mazăre împănată cu carne scoasă din borcanul cu untură, cabanieră fiind Corina Iosif, o doamnă cu aspect bunicuță binevoitoare.
Cabana Turnuri (Munții Făgăraș) în zori de zi. Cred că o să mor și n-am să pricep de ce guvernanții, câți s-au perindat de-a lungul timpului, nu au văzut în turism șansa acestei națiuni și nu au acordat facilități fiscale adecvate operatorilor din acest sector pentru a putea face performanță, precum se întâmplă dincolo de hotare, nu neapărat în țările civilizate, ci în cele din vecinătate.
Cabana Negoiu (Munții Făgăraș). Mereu la înălțime.
Cabana Bâlea Lac (Munții Făgăraș) văzută de pe traseul ce duce la Vf. Vânătoarea lui Buteanu.
Refugiu montan în Munții Piatra Craiului. Confecționat din panouri hexagonale din fibră de sticlă „dublustrat” cu izolație și prevăzut cu ușă etanșă și priciuri suprapuse, acest adăpost alpin este o „minune minunată” pentru montaniarzi. Mă întreb doar, fără a încerca să arăt cu degetul, a reproș, dacă administrațiile parcurilor naționale montane nu ar fi putut, în răstimpul ultimilor 15 ani, să acceseze fonduri europene pentru a înzestra toți munții României cu așa ceva?
Refugiu montan din bârne de lemn edificat recent în Munții Rodnei. O inițiativă privată vrednică de laudă în condițiile în care pentru edificarea unui adăpost alpin ai nevoie, în România de astăzi, de șapte aprobări ce costă, cumulat, aproape 10.000 de euro. În prezent, pentru a ridica un refugiu trebuie să prezinți dovada că terenul l-ai cumpărat ori l-ai concesionat; să soliciți certificat de urbanism de la primărie; să ai un proiect de construcție realizat de către un arhitect; să ceri autorizație de construcție de la unitatea administrativ-teritorială și un șirag de acorduri: de mediu, de scoatere din circuitul forestier…, și de avize, inclusiv de la Salvamont și pompieri; să plătești taxe peste taxe la primărie și la Inspectoratul de Stat în Construcții, iar ulterior, după ce adăpostul a fost înălțat cu eforturi considerabile, procesul verbal de recepție finală este întocmit, certificarea și omologarea a fost obținută de la Ministerul Turismului și construcția a fost întăbulată în Cartea Funciară, idiotul stat român este de acord să-l preia gratuit cu titlu de bun public. Cu alte cuvinte, dacă vrei să faci ceva, nu pentru tine și ai tăi, ci pentru ceilalți, ești pus pe drumuri și la cheltuieli tocmai de către cel care, în final, beneficiază de bun și care, de fapt, ar trebui să facă acest lucru, dacă ar fi conștiincios și responsabil. Birocrație fără de margini, lipsă crasă de viziune și prostie cât încape.

Și mai trebuie elogiat cineva: măgărușul care cară și în prezent alimentele la cabană.

Și dacă tot am folosit cuvântul „cineva” mi-am amintit de o întâmplare povestită cu umor de un coleg de serviciu despre ce îi spusese, cu o seară înainte, nepoțica de câțiva anișori: „A zis bunica că trebuie să ducă cineva gunoiul. Și cum tu ești cineva…”