După tragedia petrecută recent în Munții Rodnei, pe prăvălișurile Corongișului, și realizând că mulți iubitori de drumeții ar dori să urce în munți și n-au cu cine, într-un climat sigur și adecvat organizat, am aflat cu cale să reiau lectura a două cărți de referință pentru împătimiții munților, împins de ideea promovată de către cei doi autori: că este absolut necesar să facem cale-ntoarsă, adică să revenim la situația anterioară, ce s-a dovedit demnă de prețuit și la care s-a renunțat cu știință (numai din dorința de a schimba ceva), din neștiință (prostia și diletantismul manifestându-se, ca un fenomen de amploare, pe toate planurile organizatorice) ori poate doar din neputință, din neputința de a pricepe și de a ne alinia la standardele și bunele-practici din statele învecinate, civilizate. În Munții Tatra, de pildă, și nu e un caz izolat, nu poți urca cu motocicletele până în creierii munților și nici nu ai posibilitatea de a constitui un grup de drumeție pe loc, adică ad-hoc, la „apelul bocancilor” lansat pe rețelele sociale: Facebook, Instagram…, urcușul pe munte – și coborâșul – neputându-se face la întâmplare, ca orientare, și oricând, fără a ține cont de starea solului și de condițiile meteo, fiind condiționat de contactarea prealabilă a unei călăuze de munte, extrem de bine pregătită și care, contra cost, după o detaliată evaluare și o eventuală acceptare, își asumă o serie de responsabilități față de participanții la ascensiune, excepția de la această regulă fiind acordată numai montaniarzilor care dețin calitatea de membru al unui club alpin constituit la nivel național. Ca atare, instaurarea unui climat de normalitate montană nu necesită „să punem noi coada la prună”, ci doar să ne întoarcem la perioada de glorie a drumeției montane, să învățăm de la cei care au păstrat calea de mijloc și care se preocupă permanent de siguranța celor care urcă pe munte, inclusiv prin echiparea corespunzătoare a porțiunilor periculoase de pe firul traseelor montane omologate și marcate.
„La începutul turismului în Bucegi recrutarea se făcea de obicei de către un domn convins că iubește munții și care cutreierând parcul Sinaiei, își aduna o ceată de tovarăși – ca să nu-l găsească plictisul – în tete-a-tete cu natura adorată. (…) Rezultatul era adeseori o trecere grabnică de la comedie la dramă și de la dramă la jalnică tragedie. Voinicosul pionier nu știa că nu e bine să te joci cu muntele. Că muntele nu are nimic egalitar în felul cum primește pe cei care vin la el, că el selecționează fără milă după legea firii întregi. Nu te lua deci, drumețe, după anticul pionier al turismului din Valea Prahovei ! Cercetează-ți tovarășii, fizicește și sufletește, și vezi dacă sunt buni de codru verde. Și dacă ești căpitan, potrivește greutățile excursiei după însușirile trupești și intelectuale ale cătanelor. Sânt mulți care ar fi ajuns cu vremea bune elemente ale drumeției, dacă cea dintâi încercare n-ar fi întrecut puterile lor.” – CARTEA MUNȚILOR, BUCURA DUMBRAVĂ, Editura Cartea Românească, București, 1924, sub egida Hanul Drumeților, asociație patriotică pentru răspândire turismului și crearea de parcuri naționale în România, carte retipărită de Editura Stadion, în anul 1970.
„Aici la han, „iubitorii de preumblare pe munți”, cum îi numea presa epocii pe drumeții montani, erau așteptați de călăuzele de munte. Acestea erau personajele-cheie, marii vornici ai oricăror excursii în Carpați. Fără o călăuză de munte nu pornea spre înălțimi nici un grup de excursioniști, nici un singuratic. Ei erau singurii autorizați să însoțească, să conducă, să asigure orice ascensiune. Erau singurii conducători la perfecție ai cărărilor și coclaurilor din Făgăraș. (…) Nimeni altcineva n-avea voie să ducă drumeții pe munte, decât călăuzele sau ajutoarele desemnate de acestea; nici măcar turiștii încercați care urcau de ani și ani în Făgăraș și „știau muntele cu ochii închiși”. Călăuza era ascultată orbește de cei din grup – ea hotăra dacă se urcă sau nu, în funcție de starea vremii, stabilea traseul, pregătea masa, orânduia popasurile și durata lor sau putea refuza în grup oameni despre care credea că nu vor face față urcușului. De obicei, excursiile se încheiau la Cabana Negoiu; și după două-trei zile, sau mai multe, de odihnă și scurte drumeții prin împrejurimi, excursioniștii se întorceau pe același drum la Avrig, ș-apoi la Sibiu. Pe munte și nici la cabană nu se bea alcool, nu se fuma, nu se striga, nu se făcea foc pentru a se aprinde pădurea sau speria vânatul. Doar la popasuri, în vetre de piatră, pregătite dinainte de călăuze și folosite mereu aceleași, se făcea un foc, se frigeau slană și frigărui ori se pârpăleau pui; se mânca pită coaptă de nevestele călăuzelor și învelite în foi de brusture sau ținute în străiți pline de urzici pentru a se păstra proaspătă zile întregi, pe munte; se mai mâncau cârnați de casă, ouă fierte sau coapte, nuci, faguri cu miere, caș sau brânză de burduf și se bea doar apă din burdufuri mici. Mâncarea o asigurau, contra plată, tot călăuzele.” – MUNTELE, FRUMUSEȚE ȘI EDUCAȚIE, ION PREDA, Editura Pentru Turism, București, 1990
„De ce această lungă poveste – care-i de fapt, doar o secvență despre începutul turismului montan de la noi ? Pentru a demonstra că prima profesie în turismul nostru a fost aceea de călăuză de munte. Sau cum am zice, azi, cel care avea această funcție era un om de înaltă calificare. (…) Pentru că primele asociații turistice au considerat că de călăuză și numai de ea, de competența și de priceperea sa, depindea succesul unei excursii făcute în perimetrul dur al muntelui.” – MUNTELE, FRUMUSEȚE ȘI EDUCAȚIE, ION PREDA, Editura Pentru Turism, București, 1990
Tot din această carte aflăm că, în anul 1904, Societatea Carpatina a inițiat și derulat primul curs profesionist de călăuze montane la care au participat 17 oameni atent selecționați, pe parcursul căruia (n-am nici o îndoială !!!) au fost verificate abilitățile deținute în materia tehnicilor de alpinism (inclusiv de coborâre controlată, adică asistată și asigurată, pe porțiunile expuse); au fost pecetluite, cu profesionalism, principiile de mers pe munte (cu titlu exemplificativ, la abordarea unui abrupt, bețele se strâng și se agață de rucsac pentru a păstra mâinile libere, fiind obligatorie, totodată, respectarea regulii de coborâre cu fața la perete și de păstrare permanentă a celor trei puncte: două mâini și un picior, sau două picioare și o mână, pentru a evita desprinderea de sol și căderea în gol); au fost predate măsurile de prim-ajutor în caz de accident (oricând posibil, fiind suficientă o clipă de neatenție), de păstrare a stăpânirii de sine (pentru a se evita declanșarea unui devastator atac de panică printre participanți), de anunțare a salvatorilor montani și de asigurare a perimetrului până la sosirea acestora…, curs ce a fost absolvit, în urma unui examen nespus de riguros, teoretic și practic (după cum subliniază autorul), de către 15 cursanți, care au primit ecuson, geantă, hartă, busolă și dreptul de a fixa pe poarta casei tăblița cu inscripția: „călăuză de munte”.
„Călăuzele erau alese numai dintre localnici, dintre cei care au crescut pe munte, dintre aceia care – cum spunea un bătrân din Zărnești – și-au fiert osul pe înălțimile Carpaților: cei ce știau toate tainele muntelui, toate regulile vieții pe el, tot ce se putea afla despre pădure, flori și animale, despre iubirea de natură. Cei care aveau prinsă pe poarta caselor tăblița pe care scria „călăuză de munte” erau oameni de o mare tărie fizică și morală, iubitori de semeni, care împărtășeau și altora dragostea lor pentru drumeție și munte. Nu oricine putea aspira – chiar după ani de ucenicie – la o asemenea grea răspundere. Călăuze de munte recrutate de pe la orașe nici că s-a pomenit odinioară !” – MUNTELE, FRUMUSEȚE ȘI EDUCAȚIE, ION PREDA, Editura Pentru Turism, București, 1990
„Nu mai sunt de vreo trei-patru decenii călăuze de munte ! Un adevăr trist, în jurul căruia este bine să vorbim adevărul. Cineva a „omorât” călăuza și a înlocuit-o cu „ghidul”. Nu este o simplă înlocuire a unui cuvânt vechi românesc cu unul, mai nou, provenit din limba franceză. Este o înlocuire a unei vechi profesii legată de turismul montan, cu o îndeletnicire pasageră pe care unii o practică în afara meseriei lor. Căci, a înlocui călăuza de munte, adică un profesionist de înaltă clasă, care se formează în mulți ani de zile numai din oameni născuți la munte, cu un ghid care trăiește într-o urbe oarecare și care se pregătește pentru această ocupație ca amator este ca și cum privești cu nepăsare la dispariția unei profesii, prima și cea mai importantă din turismul montan.” – MUNTELE, FRUMUSEȚE ȘI EDUCAȚIE, ION PREDA, Editura Pentru Turism, București, 1990
Cam asta este diferența dintre un ghid turistic, de toți munții, și o călăuză veritabilă, cu competență pe un singur munte.
„Cine meditează serios la cazurile de accident montan va trebui să recunoască, fără nici o ezitare, că El, Muntele nu iartă pe cei ce încalcă legile sale de fier. Ori, pentru a avea un turism montan cu adevărat educativ, care să ne formeze copii și nepoți puternici, sănătoși, sensibili la frumos, iubitori de natură și de țară-mumă va trebui să începem, cu începutul, așa cum au făcut-o alții înaintea noastră, să reînviem călăuza de munte; care a fost „ucisă” mai demult, nu se știe precis când și nici nu se poate spune cine anume a făcut-o.” – MUNTELE, FRUMUSEȚE ȘI EDUCAȚIE, ION PREDA, Editura Pentru Turism, București, 1990
În Cortina dAmpezzo, capitala olimpică (neoficială) a Alpilor Dolomiți, pe aleea pietonală tronează o statuie închinată unei vrednice călăuze de munte: Angelo Dibone, prețuire și recunoștință ce am putea și noi s-o exprimăm față de călăuzele întipărite în mentalul colectiv: Ion Coțofană și Johan Roth, de loc din Avrig și călcători uriași de Făgăraș, Nicolae Butmaloi și Carol Lehman, de prin Brașov și bucuroși cățărători de Bucegi și, respectiv, de Piatra Craiului, refugiul din Vârful Ascuțit purtând și astăzi numele ultimului „mohican” amintit, o călăuză destoinică, exigentă și un fotograf de excepție ce a cutreierat munții până în pragul împlinirii centenarului de vârstă.
Și după cum se exprima, pe această temă, și scriitorul Ion Preda: se ridică o singură întrebare utilă și pertinentă: dacă o călăuză montană adevărată se formează într-un lung șir de ani, în urma unei vaste experiențe de trăire pe munte, de unde putem lua, de îndată, astfel de oameni pe care să-i investim cu greaua răspundere de conducători ai excursiilor în perimetrul Carpaților ? Ei, bine, consider și eu, ce statuează clar și scriitorul, că sunt în țara noastră sute și sute de oameni care pot îndeplini această complicată sarcină, de mare răspundere socială, și care, atent selecționați și instruiți conform cerințelor turismului montan modern, ce trebuie circumscris pe coordonate de înaltă civilizație, pot dobândi în scurt timp ecusonul și legitimația de călăuză de munte. Cine ar putea fi acești oameni de ispravă ? Foști salvamontiști, cabanieri, alpiniști, schiori de performanță, alergători de maraton montan, speologi, geologi, biologi, vânători, silvicultori, muncitori forestieri și de ce nu, chiar și dintre ciobanii ce vărează, de-o viață, pe spinările de munte. Iată argumentele decisive ce pledează în favoarea reașezării la locul cuvenit a călăuzei de munte, pentru binele și sănătatea turismului montan și a celor ce vor să-l practice în siguranță.
