Un critic literar abil identifică, într-o proză sau într-o poezie, cu mult mai multe semnificații și subînțelesuri decât a avut în vedere, în procesul creației, autorul operei respective, la fel procedând (adică brodând) și interpreții textelor biblice, fiecare tălmaci (de profesie ori doar de ocazie) oferind o cu totul altă deslușire, în raport de punctul de perspectivă întrebuințat, de percepțiile personale acumulate în timp și legate de înțelegerea unui anume act ori fapt analizat.
Pornind de la această premisă și fără a-mi ascunde „calitatea” de diletant în tălmăcirea pildelor ce servesc ca obiect de imitație sau inspirație, înțeleg să formulez astăzi unele obiecțiuni și observații, nu pe marginea fragmentului evanghelic vizat, ci pe modul idealist, chiar utopic, în care este interpretat și adesea acceptat, ca fiind adevărat, de parcă oricine vrea, sigur și poate să împlinească, întocmai și la timp, Voia Domnului, de „înmulțire a talanților”.
Potrivit Evangheliei după Matei (25 : 14-30), zis-a Domnul pilda aceasta : un om oarecare luând hotărârea de a da o tură mai lungă prin lumea largă, și-a chemat slujitorii și le-a împărțit avutul : primului i-a dat cinci talanți (care i-a rostogolit în afaceri, făcând alți cinci), celui de-al doilea i-a înmânat doi talanți (care a procedat la fel, câștigând încă doi) – merite pentru care amândoi, la întoarcerea din străinătate a stăpânului, au fost declarați vrednici de toată cinstea și decretați „slugi bune și credincioase” -, iar celui de pe urmă doar un singur talant și care, fricos din fire, fie ca să nu-l piardă ori să-i fie cumva sustras, fie mânat de gândul să-l poată degrabă restitui, l-a îngropat în pământ, stârnind furia stăpânului ce i se adresează acestuia cu apelativul de slugă vicleană, leneșă și netrebnică, aruncându-l pe deasupra și-n temniță, pentru simplul motiv că i-a adus înapoi doar ce i-a dat și că nu a oferit talantul unui schimbător de bani, adică unui zaraf, unui cămătar precum cel ilustrat în „Neguțătorul din Veneția”, pentru a culege, pe deasupra, măcar dobânda aferentă.
Și așa cum am arătat deja, cum nu sunt în măsură să fac referiri asupra șiragului de înțelesuri duhovnicești ce derivă din acest cuvânt de învățătură, la fel de iute voi trece și peste reproșul, întrucâtva interpretabil, al stăpânului: „știai că secer unde n-am semănat și adun de unde n-am împrăștiat”, și peste vădita inechitate generată de darurile diferit dăruite (încălcându-se principiul universal valabil al egalității de șanse), și peste asemănarea fonetică dintre talant și talent de care se face adesea uz, deși Isus a propovăduit în aramaică (iar după alții, în ebraică), limbi în care nu exista termenul de talent cu înțelesul de har, zămislirea cuvântului talent cu semnificația de dar sau de măiastră îndemânare (adoptat apoi de aproape toate limbile răsfirate pe pământ) provenind din reinterpretarea acestei pilde către sfârșitul secolului al XIII-lea, ceea ce înseamnă că până atunci talantul (sau talentum, în latină) avea exclusiv înțelesul de unitate de greutate folosită în lumea antică pentru cântărirea aurului și argintului.
Cruce-n cer, cruce pe pământ… ÎNCOTRO ?
Autorul american Felice Leonardo Buscaglia, un renumit profesor și vorbitor motivațional, spunea sec: „Talentul tău este darul lui Dumnezeu pentru tine. Ceea ce faci tu cu el este darul tău pentru Dumnezeu.” Neasemuit de frumos spus, destul de ușor de zis, dar cumplit de dificil de îndeplinit. De ce ? Pentru că, după cum bine se știe, de la teorie la practică e o cale prelungă, imprevizibilă și prea puțin bătătorită.
Dacă examinăm conținutul termenului de talent, în hotarele statornicite de dicționarul explicativ al limbii române, el reprezintă, neîndoios, un dat special, și nu o abilitate simplă, de duzină și de toată ziua (adică de serie, de larg consum), accesibilă oricui, chiar și la o margine de drum, ori care poate fi dobândită lovind, în treacăt, cu toiagul de lemn în bulzul de piatră. Nu, pentru că talentul reprezintă o aptitudine aparte, o capacitate remarcabilă, o înclinare deosebită, dar mai ales înnăscută, pe un tărâm creator și care trebuie prelucrată cu ambiție și cu atenție, pentru a da rod bogat și îndelungat. Iar câtă vreme talentul nu e o iscusință obișnuită pe care omul s-o poată exersa „aiurea-n tramvai”, așa doar pentru a-și umple timpul cu ceva, ci un dar nativ de care habar n-are când este trimis ( fără a cere acest lucru !!!) pe pământ, se pare că sensul existenței se rezumă la un vechi joc al copilăriei: „rece-cald-fierbinte”, după cum cel aflat în rol principal se apropie sau se îndepărtează de locul în care stă ascuns obiectul de căutat, respectiv talentul ce trebuie descoperit, lustruit și fructificat, pe drumul a cărui capăt nu se vede și al cărui itinerariu nu se poate nicidecum intui.
Când omul vine pe lume nu este înștiințat, în prealabil, cu ce har a fost înzestrat. Poate stă pe o comoară grozavă și nici prin cap nu-i trece să sape sub prag. Uneori, doar întâmplarea, mâna norocoasă a destinului, îl mai împinge, fără veste, ca-n-tr-o poveste, spre a fi meșter sau maestru. Dar oare câți copii nu și-au întrebat părinții: „Ce talent am eu ?” și oare câți dintre ei au primit un răspuns clar, menit să-i călăuzească pe culoarul ce le era predestinat și să-i sprijine în cultivarea talentului cu care au fost miluiți ?! Și uite așa: unii nu știu că-l au, alții nu știu ce și cum să facă cu el.
Căci neputându-se câștiga instantaneu, „talentul e o lungă răbdare”, după cum afirma Gustave Flaubert, părere împărtășită și de Honore de Balzac: „talentul este o poliță pe care natura o dă omului de geniu și care de multe ori are scadența foarte lungă, și de Gala Galaction: „munca e aspra condiție a evidențierii unui talent.” Ca atare, chiar dacă omul își descoperă dosit, în cutele hainelor sufletului, gena sa de geniu, poteca ce duce la „îndoirea talanților încredințați” nu e niciodată prevăzută cu trepte și nici pavată ori adecvat marcată, devenirea presupunând și urcușul în coate și genunchi, și traversările de spini și mărăcini, și înaintările încete cu spatele lipit de perete, și multe alte primejdioase prilejuri în care pierderea seminței de desăvârșire nu-i lucru de mare mirare.
Câți oameni au cărat, în rucsac, spre cer, nu neapărat o vocație de invidiat, ci o virtute de căpetenie, rămasă-n stare brută ?! Și oare faptul că n-au umblat la ea și n-au făcut-o să strălucească pe firmamentul existenței lor, pentru că pur și simplu n-au dat de ea, împovărați fiind de atâtea griji lumești, poate fi calificată drept o culpabilă gravă neglijență ?!
Și orice s-ar zice, în pripă și de pe margine, parcursul omului nu este unul liniar, ci în serpentine, la fiecare cotitură desprinzându-se câte o cărare, despre care nu se știe unde – și la ce – se duce, ceea ce face ca dibăcia, mult râvnită și propovăduită, să fie eventual descoperită, pe dibuite.
De câte ori nu stă omul pe gânduri când drumurile i se despart în față ? Și se scarpină-n cap, căci habar n-are care e calea potrivită ori care i-a fost pregătită de către soartă, întemeindu-și alegerea pe fler ori pe sfântul hazard, în viață omul dând, la greu, cu banul, pe unde s-o apuce, el neavând nici timp suficient, și nici toate datele și indiciile, pentru a putea opta în deplină cunoștință de cauză .
Și oare câți ratați n-au rătăcit în pustiu împinși înainte de un aparent talent ?! Câți nu s-au închinat la o falsă vocație și au luptat eroic pentru un obiectiv neînsemnat, ridicat la rang de deziderat ?! Câți nu s-au convins singuri – ori au fost induși în eroare de alții – că au o reală chemare și, de fapt, erau lipsiți de har preoțesc, de cumpăna dreaptă a dreptății, de orice devotament educativ ori s-au dovedit doar doctori de arginți?!
Și atunci mă-ntreb: E chiar așa de puțin ca cineva să se întoarcă înapoi acasă cu întreg harul primit ?! Suntem în măsură să-l facem bleg, neghiob, tont sau prostănac pe cel ce n-a riscat – pentru a câștiga mai mult -, dar care a păstrat intact darul ce i-a fost acordat, în condițiile în care marea majoritate (mediocritate), la momentul de „stop joc”, urmat de predarea echipamentului, ne vom întoarce, rușinați, buzunarele pe dos, în timp ce Marele Creator își va duce mâna pe după urechea noastră și pocnind ușor din degete va face să răsară în alba-i palmă talantul pe care, neîncetat, l-am căutat.
