Muntele e un dascăl destoinic și devotat, lecțiile predate doritorilor – și amatorilor – fiind la certă înălțime.
Și e limpede că numai muntele ne poate preda altitudinea, ce înseamnă ierarhia, ce presupune înfruntarea înălțimilor, ce pericole pândesc pe parcursul ascensiunii: desprinderea de realitatea solidă a stâncilor, sporirea nejustificată a stimei de sine, trufia exagerată…, marele câștig educativ al drumeției la munte fiind starea de smerenie, de supușenie sincer recunoscută ori chiar de umilință, înaintea măreției fără de seamăn întâlnită-n cale.
Muntele ne prezintă și simplitatea: în port, în bucate curate, în sensibilitate…, peisajele primitive înfățișând, sugestiv, starea originară, de început de lume, a pământului ce se cațără, din piatră-n piatră, până la porțile cerului.
Muntele ne-nvață ambiția și abnegația de care avem nevoie pentru atingerea unui țel înalt, a unei ținte luată în cătarea minții, fiindcă orice urcuș de munte implică pregătire, determinare și tenacitate.
Muntele ne lustruiește prudența și perseverența, reamintind la fiecare cotitură a drumului că omul nu-și poate măsura tăriile cu uriașul de piatră, și că nu e nici o rușine dacă renunțăm la atingerea apogeului, fiind vrednici de toată lauda dacă ulterior probăm puterea de a o lua de la capăt când circumstanțele devin favorabile.
Muntele ne arată necuprinsul, nemăsuratul…, și măsura tuturor lucrurilor.
Muntele ne călește răbdarea și resemnarea.
Muntele ne descoperă în ce constă strictul necesar și puținul de care avem nevoie pentru trai.
Muntele ne îndeamnă la cuviință și ne călăuzește spre sentimentul de respect, de prețuire, de admirație…
Muntele ne-nvață prietenia, prietenia nemuritoare întemeiată, la bine, pe ochii ce-ți surâd mereu și pe brațul care te sprijină, la urât, la rău și la greu.
Muntele ne-nvață cum putem opri timpul în loc și cât de scump e prețul unei clipe trăită frumos.
Fotografiile au fost făcute cu aproape zece ani în urmă când am atins acest vârf vânăt de munte, însoțit de Anca și de Andrei, într-o plimbare de-o zi din vacanța școlară de vară, căutând acum, pe cât posibil, să reconstitui tema abordată atunci și să reproduc, din amintiri, prezentarea realizată la început de drumeție: „În Carpații României, dintre cei 13 magnifici – și deopotrivă malefici – de peste 2.5oo m altitudine (opt poziționați în Făgăraș, doi bine-situați în Bucegi, doi bine-crescuți în Retezat și unul mândru înălțat în Parâng), doar Vânătoarea (sau Vânătarea) lui Buteanu poate fi accesat, într-o drumeție destul de ușoară, dar cu satisfacții pe măsura punctelor perfecte de belvedere pe care le traversează, direct de pe Transfăgărășan, respectiv de la Cabana Bâlea Lac, de unde cărarea se îndreaptă, în serpentine strânse, spre culmea ce dă spre Lacul Capra, după care, lăsând pe mâna dreaptă poteca principală, cu aspect de fierăstrău, ce curge spre Cabana Podragu, se urcă, susținut, în sus, spre creasta dincolo de care se deschide larg Căldarea Albota.“
Și tot din ciclul „Împreună, prin munți” mai așez câteva imagini de aducere-aminte:
Pe creștetul Pietrelor Doamnei – Munții Rarău.
La cei 12 Apostoli ai Călimanilor.
Pe malul Lacului Izvorul Bistriței Aurii.
Pe Ineul Rodnei.
Spre Bistriciorul Călimanilor.
De-a lungul Cheilor Râmețului.
În Munții Ciucaș.
Prin Alpii Dolomiți.
Și dacă deunăzi am redat un fragment extras din ultimul roman scris de Lev Tolstoi (Învierea) și care propovăduiește renașterea („restartul”) de fiecare zi, aflată la îndemâna oricărui posesor de voință, astăzi pun pe tapet câteva fraze din primul roman al aceluiași mare scriitor rus: Cazacii.
„Va să zică, de aici, începe! își spuse Olenin, așteptând mereu să vadă munții înzăpeziți despre care i se vorbise atât de mult. Într-o zi, spre amurg, surugiul nogai îi arătă cu vârful biciului un lanț de munți care se întrezăreau în dosul norilor. Olenin privi cu nesaț în direcția arătată, dar era vreme urâtă și norii acopereau crestele pe jumătate. Zări ceva cenușiu-albicios, lânos și, oricât se strădui, nu putu găsi nimic frumos în aspectul munților despre care citise și auzise atâtea. Se gândi că au aceeași înfățișare ca norii și că frumusețea deosebită a munților înzăpeziți, despre care i se vorbise, era un mit, o născocire… Închise ochii : nu mai dorea să-i vadă. Dar a doua zi se deșteptă în zori – îl trezise răcoarea dimineții – și aruncă spre dreapta o privire indiferentă. Cerul era limpede ca cleștarul. Deodată, la vreo douăzeci de pași – cum i se păru în prima clipă – zări contururile lin ondulate ale unor mase enorme, de o albeață strălucitoare, și linia capricioasă a crestelor profilându-se puternic pe cerul senin. Când înțelese însă cât de mare era distanța care îl separa de munți și de cer, când își dădu seama de toată măreția lor, când se pătrunse de negrăita lor frumusețe, fu cuprins de spaimă și crezu că totul e un vis, o nălucire. Se scutură ca să se trezească, dar munții rămâneau aievea în fața ochilor lui. ” – Cazacii, Lev Tolstoi, Editura Univers, 1973