Din Șesul Becleanului (de la ieșirea din oraș și până la pasajul rutier suprateran) se deschide, spre stânga, o perspectivă generoasă spre Țibleș și Pietrosul Rodnei, iar Țibleșul se vede bine și din Braniștea, și din Șieu-Sfântu, și din Dealul Târgului (Dumitrei), și din Pasul Șetref (Romuli), iar Munții Rodnei și din Cotul Crainimătului (Dâmbul Sărății), și de la Puntea Sângeorzului Someșan, dar punct de belvedere ca Pasul Tihuța nu-s prea multe în țărișoara noastră, oferind un rotocol cu imagini de panoramă spre Ineul Rodnei, spre Oușorul Suhardului, spre Bistriciorul Călimanilor, spre Heniul Bârgăului…, și implicit convingerea că munții sunt minunați nu doar văzuți din vârf, nu doar contemplați de la poale, ci și din depărtare, iar dacă dorim să-i simțim aproape – chiar și de acasă – avem la îndemână și câteva opțiuni de natură lirică și muzicală.
Titlul pentru care am optat e preluat, în mare parte, de la compozitorul maghiar Franz Liszt care, în anul 1849, a compus Poemul simfonic „Ce se aude pe munte” – piesa inaugurală a acestui gen muzical, fiind inspirat în creație de poezia cu același nume aparținând lui Victor Hugo și care debutează sugestiv cu: „O, altitudine!”.
Și nu e singura lucrare simfonică de proporții deosebite dăruită munților, tot la această categorie putând fi inclusă Simfonia Pastorală (realizată de Ludwig van Beethoven; interpretată, pentru întâia dată, în anul 1808) și, mai ales, Simfonia Alpilor (Eine Alpensinfonie), creația compozitorului german Richard Strauss (1915) – un împătimit al munților, motiv pentru care a și ales să se stabilească în stațiunea montană Garmisch-Partenkirken (Bavaria). Ultima partitură amintită evocă o experiență reală trăită de autor pe un traseu început în zorii zilei și terminat noaptea târziu, după o furtună de amiază ce l-a surprins, la amiază, pe vârful muntelui. Poemul simfonic, de aproape 50 de minute, este împărțit în 22 de secțiuni, fiecare prezentând, în ordine cronologică, câte un moment important al urcușului și al coborârii: amestecul de lumini și umbre al zorilor; triumful răsăritului de soare, însoțit de trâmbițe și clopoței; magia verde a codrului; cântul de păsărele la mal zglobiu de pârâu; traversarea pajiștii înflorate; acalmia dinaintea furtunii; măreția piscului, cu priveliști de extaz și senzația de libertate; furia furtunii; rătăciri, alergări și alunecări periculoase; căderea asfințitului; tainele nopții…
„Mă cheamă-n zare munții, munții mei! / Ce dor, ce dor adânc mi-era de ei!” – Icoane din Carpați, Stefan Octavian Iosif
„Cu cât ne depărtăm de ei mai tare, / Așa cum sunt de veci, pietroși și goi, / Pornesc și dânșii parcă după noi, / Mutând încoace depărtata zare.” – Munții, Demostene Botez
„Voi munților mândri, moșnegi cununați / Cu stelele bolții albastre / În leagănul vostru de codri și stânci / Dorm toate poveștile noastre.” – În munți, Octavian Goga
„Munții s-au făcut / Când norii de la început / S-au dezbrăcat de greul plumb, / De greul lut. /// Munții s-au făcut când norii, / Dorind să fie călători și ușori, / Și-au lepădat sub ei, în vânt, / Povară pe pământ. /// De-atunci munții stau, / Grămezi de plumb, grămezi de lut / Și cată către zile de-nceput.” – Lucian Blaga
„În senină zi de iarnă, / Vezi departe munții mari / Cum își zugrăvesc în soare / Piscuri vinete spre cer, / Povârnișuri sclipitoare, / Brazi împodobiți de ger, Atârnând ca niște salbe / Pe grumajii lor de stânci, / Peste plaiurile albe / Și prăpăstiile-adânci.” – Balada munților, Gheorghe Topârceanu
„E seară pe culme, și nu-i; / Se-ntunecă-ncet Caraimanul / Cum nu-l mai văzui. / Stau neguri pe Jepi, pe Furnica, / Și neguri pe Vârful-cu-dor; / Se lasă din umedul nor / Tăcerea, și noaptea, și frica / Pe culmile lor.” – O noapte pe Caraiman, George Coșbuc.
Dintre lucrările compozitorilor români dedicate munților, merită cu prisosință audiate Simfonia „Vârful cu Dor” (Ion Hartulari-Darclee), Concertul pentru orchestră de coarde „Poemul Carpaților” (Alexandru Pușcasu), „Cantata Munților” pentru recitator, soliști, cor și orchestră (Norbert Petri), Suita „Prin Munții Apuseni” (Marțian Negrea), Poemul coregrafic „Nuntă în Carpați” (Paul Constantinescu), precum și operetele: „Cântecul Munților” (Viorel Doboș) și „Plutași pe Bistrița” (Filaret Barbu).
„Munților! Pentru ce e în voi atâta frumusețe?” – George Byron
Văzduhu-acolo e curat ca ruga de copil. / Și oamenii ca păsări duc traiul fără grijă.” – Lermontov
„Peste culmile toate – tăcere; / Prin crengi nemișcate o adiere pâlpâie-abia; / Și pasărea tace-n pădure. / Îndată, ușure, pacea și tu vei afla.” – Peste culmile toate, Goethe
„Și astfel când vei trece pe sub sublimul munte / Vei cuceri suișul prelung privind spre culme / Și crestele eterne ce veacul vor să-nfrunte / Mantie verde, codrul, pe stânci zvârlite-n lume.” – Cele două insule, Lamartine
„Frumoși sunt, Doamne, munții pătați de umbră deasă! – Plimbări pe stânci, Victor Hugo
„În munții înalți și în păduri sălbatice găsesc puțină odihnă… / Unde își așterne umbra vreun pin înalt sau pe-o colină / Fac uneori popas… / Unde nu-ntâlnești umbră, pe înaltul muntelui, / Spre cea mai mare și mai abruptă culme, / Mă cheamă adesea o dorință vie…” – Petrarca
„Eu acum mă urc pe munte / La colibele curate, / Unde pieptul se deschide, / Unde liber vântul bate. /// Eu acum mă urc la munte / Unde-s brazi stăpânitori / Râuri curg și cântă păsări / Și semeț s-alungă norii. /// Rămâneți, saloane mândre, / Străluciri fără folos; / Eu zâmbind din vârf de munte / Voi privi spre voi în jos.” – Călătorie în Harz, Heinrich Heine
„Mi-e inima în munți, în largile zări, / În munți, după cerbi, pe înalte cărări. / După cerbi, după ciute, pe vârfuri de stei. / Mi-e inima-n inima munților mei. /// Rămâneți cu bine, voi munți… / Meleaguri cu vajnici și vrednici munteni; / Oriunde mă vântur prin lume pribeag, / Pământul acesta mi-i pururea drag.” – Mi-e inima-n munți, Robert Burns
