Contrar aparențelor, pentru realizarea actului de justiție nu este îndestulătoare dobândirea unei singure deprinderi profesionale: aceea de a aplica legea la cazul dedus judecății. Nici pe departe, chiar dacă doar și atât este extrem de complicat, căci nu o dată se-ntâmplă să dai peste dispoziții legale cu un evident conținut echivoc ori care nu sunt armonios aliniate la alte acte normative incidente în materia respectivă sau cu exigențele reglementărilor europene. Ca atare, lămurirea înțelesului unei dispoziții legale începe, de fiecare dată, cu o analiză gramaticală a normei supusă interpretării și este continuată cu stabilirea legăturilor de conexitate cu celelalte texte de lege în vigoare și cu identificarea scopului și a contextului istoric în care au fost adoptate, instanței nefiindu-i îngăduit refuzul de a soluționa o pricină pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă, sens în care va apela și la uzanțe, și la principiile generale ale dreptului, și la cerințele echității…
Dar așa cum arătam încă de la început, rolul judecătorului nu se rezumă la această prerogativă, în soluționarea spețelor lucrând necontenit cu demonstrații, cu raționamente, cu deducții chiar și când reține o prezumție prin tragerea unei concluzii asupra existenței unui fapt necunoscut și care nu poate fi dovedit direct, prin confirmarea unui fapt cunoscut și vecin. Și asta nu e tot fiindcă și noțiuni de psihologie sunt necesare pentru a putea alege bobul de adevăr de neghina falsurilor strecurate în versiunile prezentate instanței de judecată de către părțile din proces, pentru a extrage datele și informațiile utile, concludente și pertinente din interogatoriile luate părților, din declarațiile martorilor audiați…, și cu atât mai mult când vine vorba de psihologia infractorului.
Mă opresc aici fiindcă rostul aspectelor consemnate nu este acela de a releva complexitatea acestei profesii ori de a înălța magistratul pe un piedestal situat deasupra serviciului social pe care îl prestează, ci pentru a sublinia necesitatea întocmirii de către instituțiile responsabile de formarea și de perfecționarea pregătirii profesionale a magistraților a unei liste obligatorii de lectură, căci numai cu aportul cărților citite se pot deschide amplu aripile anvergurii intelectuale și, totodată, devine posibilă înălțarea, singura ce oferă o privire de perspectivă asupra unei lumi în care justiția trebuie să fie mintea limpede și rațiunea autoritară a societății. O astfel de carte încărcată de istorie, de învățăminte cu privire la modul în care este organizată și funcționează societatea este „Contractul social”. Și nu este un simplu manual de utilizare a societății, ci „biblia” de început a organizării sale moderne, un bătrân semn de piatră ce din veac veghează cărarea lumii, acoperit pe alocuri de lichenii uitării, lucrarea fiind publicată cu mai bine de două secole-n urmă (în anul 1762) de către filosoful Jean-Jacques Rousseau.
„Omul s-a născut liber, dar este în lanțuri pretutindeni. (…) Ordinea socială este un drept consfințit, pe care se întemeiază toate celelalte, dar dreptul acesta nu derivă de la natură, ci s-a stabilit prin convenții. (…) Cel puternic devine stăpân dacă transformă puterea în drept, iar ascultarea în datorie.” – Contractul social, Jean-Jacques Rousseau
„Nimeni nu este obligat prin angajamentele luate față de sine însuși, căci există o mare diferență între a te obliga față de tine însuți și a te obliga față de un întreg din care faci parte.” – Contractul social, Jean-Jacques Rousseau
„Pentru a se admite dreptul de prim ocupant asupra oricărui teren trebuie respectate, în general, următoarele condiții: în primul rând, terenul să nu fie locuit de nimeni; în al doilea, să nu se ocupe decât porțiunea necesară pentru trai și, în al treilea, să fie luat în posesiune nu printr-o ceremonie goală, ci prin muncă și îngrijire, singurul semn de proprietate care, în lipsă de titluri juridice, trebuie să fie respectat și de alții. (…) Dar cum poate oare un om sau un popor să pună stăpânire pe un teritoriu imens, răpindu-l întregii spețe umane, în alt mod decât printr-o uzurpare demnă de pedeapsă, de vreme ce prin aceasta se răpește celorlalți oameni posibilitatea de a locui și de a se hrăni pe care natura le-a dat-o tuturor?” – Contractul social, Jean-Jacques Rousseau
„Voința generală este întotdeauna dreaptă și năzuiește spre satisfacerea folosului public, dar de aici nu rezultă că și hotărârile poporului sunt întotdeauna întemeiate. Chiar dacă îți dorești mereu binele, nu știi mereu care este: poporul nu poate fi corupt, dar adeseori este înșelat, și numai atunci pare a voi ceea ce este rău. ” – Contractul social, Jean-Jacques Rousseau
„Egalitatea de drept și noțiunea de dreptate care decurge din ea își au originea în preferința fiecăruia față de sine și, prin urmare, în natura umană; că voința, pentru ca să fie într-adevăr generală, trebuie să plece de la toți spre a se aplica tuturor și că, în sfârșit, își pierde rectitudinea naturală când tinde spre un țel individual și mărginit, pentru că atunci, hotărând asupra unor lucruri care ne sunt străine, nu mai avem vreun adevărat principiu de echitate care să ne călăuzească.” – Contractul social, Jean-Jacques Rousseau
„Legile nu se pleacă în fața evenimentelor din cauza tăriei lor, care, în unele cazuri, le poate face primejdioase și pot pricinui prin ele însele pieirea statului. Rânduiala formalităților și îndeplinirea lentă a acestora cer un interval de timp, pe care uneori împrejurările îl refuză. Se pot înfățișa o sumă de întâmplări pe care legiuitorul nu și le-a închipuit și trebuie să ai neapărat prudența de a înțelege că nu se poate prevedea orice. ”- Contractul social, Jean-Jacques Rousseau
„Atacând dreptul social, orice răufăcător devine, prin nelegiuirile sale, nesupus și trădător față de patrie; încălcând legile statului, el încetează de a-i fi membru și, mai mult, îi poartă război. Atunci, conservarea statului este incompatibilă cu a sa: trebuie ca unul din doi să piară. (…) Procedurile și judecata constituie dovezile și recunoașterea faptului că el a încălcat tratatul social și, în consecință, nu mai este membru al statului.” – Contractul social, Jean-Jacques Rousseau
„Dreptul de a grația sau de a scuti pe un vinovat de pedeapsa prevăzută de lege și pronunțată de judecător nu aparține decât aceluia care se află mai presus de judecător și de lege, adică suveranului; deși nici acest drept nu-i destul de limpede, iar cazurile de aplicare sunt foarte rare. Într-un stat bine guvernat sunt puține pedepse, nu din pricina grațierilor, ci pentru că sunt puțini criminali; când statul slăbește, mulțimea crimelor le asigură impunitatea. (…) Grațierile frecvente vestesc că în curând nelegiuirile nu vor mai avea nevoie de grațiere, lesne de văzut unde poate duce acest lucru. Dar simt că-mi protestează sufletul și mi se oprește pana: să lăsăm chestiunile acestea să le discute omul drept, care n-a greșit deloc și care, el însuși, n-a avut niciodată de iertare.” – Contractul social, Jean-Jacques Rousseau
„Tot ce este bun și conform ordinii e astfel, prin natura lucrurilor, independent de convențiile omenești. Orice dreptate vine de la Dumnezeu, el singur fiindu-i izvorul; dar, dacă am fi știut s-o primim atât de sus, atunci nu aveam nevoie nici de guvernământ și nici de legi. Există, fără îndoială, o justiție universală, emanată chiar de rațiune; dar această justiție, pentru a fi admisă de noi, trebuie să fie reciproce. (…) De convenții și de legi e nevoie pentru a putea lega drepturile de datorii și pentru a reduce dreptatea la obiectul ei. – Contractul social, Jean-Jacques Rousseau
„Voința generală este întotdeauna dreaptă, dar judecata care o călăuzește nu este întotdeauna luminată. Trebuie să i se arate lucrurile așa cum sunt și câteodată așa cum ar trebui să i se pară că sunt; trebuie să i se arate calea cea dreaptă pe care o caută; să fie păzită de înșelarea voințelor particulare; să i se înlesnească vederea în spațiu și timp, și, în sfârșit, trebuie să se diminueze atracția foloaselor prezente și vădite, prin punerea în cumpănă a primejdiilor îndepărtate și ascunse. Particularii văd binele, pe care nu-l vor; publicul vrea binele, pe care însă nu-l vede. Toți au deopotrivă nevoie de o călăuză. Trebuie siliți să-și pună de acord voința cu rațiunea, alții trebuie deprinși să știe ce vor. Atunci, din luminile obștești va rezulta unirea înțelegerii și a voinței în corpul social; de aici, potrivirea exactă dintre gândire și voință; de aici, cooperarea deplină între părți și forța maximă a întregului. Iată de unde se naște nevoia de un legiuitor.” – Contractul social, Jean-Jacques Rousseau
Prin urmare, contractul social nu este o convenție consensuală, încheiată în formă scrisă și liber consimțită, pe marginea căreia să se poată formula obiecțiuni și observații cu „drept de veto” ( împiedicând astfel producerea efectelor), ci un contract de adeziune ale cărei clauze esențiale sunt prestabilite în termeni imperativi și aduse la îndeplinire, în caz de nevoie, cu forța, cealaltă parte neavând altă posibilitate decât să le accepte ca atare. Concluzia: omul doar lăuntric, spiritual are parte de libertate, însă una aparte, cu aură absolută, fiindcă nimeni nu i-o poate anula sau îngrădi.