Comparativ cu perioada copilăriei mele, petrecută la confluența Someșului cel Mare cu Ilva cea Mică, peisajul profesional al satului românesc a suferit schimbări semnificative, dispărând definitiv, ca și cum n-au fost vreodată, și socăcița sau socășița (bucătăreasa pricepută de la ospețe), și șuștărul (ce repara încălțămintea), și moașa (care veghea la venirea pe lume a pruncilor), și boctărul (paznicul de câmp), și zapciul (paznicul de noapte, un fel de sergent de stradă), și căuaciul (fierarul sau potcovarul, rămas și el fără obiectul muncii), dar și morari, tâmplari, văcari sau cojocari nu mai sunt, căci găsim, de-a gata, toate cele trebuincioase, la boldă – cum i se zicea pe vremuri la prăvălie, la magazinul universal.
Și nici „ștrecul” (calea ferată) nu mai e ce-a fost odată: acarul a ajuns la lada de gunoi a istoriei (macazul fiind astăzi automatizat), renunțându-se, treptat, și la telegrafist, și la manevrant, și la scriitorul de vagoane…, răsărind, în schimb, stații feroviare cu câte trei șefi de gară: de marfă, de călători și de infrastructură, pe principiul împărțim CFR-ul în câte părți considerăm, ca să putem oferi posturi de conducători la toți doritorii. Oricum, ți-e mai mare jalea când zărești câte o locomotivă jerpelită trăgând după ea un singur vagon pe ruta declarată, cândva, mândria țării: Vatra Dornei – Ilva Mică, unde a rămas doar o gară în paragină ce, pe vremuri, era nod de cale ferată la granița dintre regionale și unde ființa și Revizie de vagoane, și Remiză de locomotive…
Nici nomenclatorul de meserii din fabrică n-a scăpat neatins, fiind îndepărtați din schema de personal tehnicianul, merceologul, normatorul, sculer-matrițerul…
Dar și taximetria e pe cale de dispariție, ca profesie, această activitate de transport persoane fiind desfășurată în zilele noastre, preponderent în regim de voluntariat, de către șoferii amatori care optează pentru un al doilea loc de muncă, ori de către pensionari, pentru a câștiga un ban în plus. Spre deosebire de taximetrie, la Salvamont situația stă exact pe dos: dintr-o activitate derulată pe bază de voluntariat, de către o suită de oameni inimoși, s-a preschimbat într-o profesie. Că o fi mai bine sau că o fi un pic mai rău, nu pot precis a spune, dar pot intui că, în căutarea unui serviciu sigur, nu o dată au bătut la porțile acestei profesii și neaveniții, pentru care munca pe munte reprezintă doar o slujbă oarecare. Nu-mi rămâne decât să sper că măcar la Serviciul Salvamont nu s-a intrat ( și nici nu se va intra ) pe bază de prietenii, de cumetrii și alde alea ce țin de țărișoara cu o armată de consilieri personali, făcuți la apelul bocancilor și fără ca ei să dețină o experiență profesională care să-i recomande pentru îndeplinirea acestui important rol public, de sfetnici înțelepți.
Pentru a releva ce responsabilități și abilități presupune activitatea de salvare montană, înțeleg să apelez la un fragment dintr-o carte-manifest: „Țineam, nu de mult, în fața unui om cu o înaltă funcție, o pledoarie pentru Salvamont și salvamontiști. Explicam că formațiile de salvare montană din țara noastră – care, iată, au împlinit 20 de ani de când au fost organizate – au devenit adevărate detașamente ale oamenilor muncii pentru cazuri de extremă urgență în zona Carpaților; și susțineam că ele ar trebui să fie sprijinite și dotate din ce în ce mai mult și mai bine de către primăriile pe lângă care ființează. Pentru că, la ora actuală, salvamontiștii – după ce au acumulat o vastă experiență de două decenii – nu mai pot fi limitați doar la a salva pe cei accidentați în munți. Ei sunt excelenți cunoscători ai Carpaților – desigur, fiecare în zona în care s-a născut și activează -, deci pot fi călăuze de munte perfecte; un grup de turiști pilotat pe un traseu alpin de un salvamontist n-ar risca nimic în timpul excursiei. De foarte multe ori salvamontiștii au intervenit în cazul unor accidente grave de aviație sau feroviare ori după calamități naturale – când au fost inundații sau cutremure. (…) Ei deschid la vreme grea drumul prin zăpezi și pilotează echipele de intervenție la liniile electrice de înaltă tensiune, când se întâmplă avarii; ajută echipele de salvare minieră; aprovizionează, pe viscole, cabanele sau alte locuri izolate, șantierele de mare altitudine; salvează accidentați din peșteri… Peste 500 de bărbați curajoși – ba în formația din orașul Victoria activează și o femeie – cu o pregătire fizico-morală multilaterală stau mereu de veghe în munții noștri, – ca niște adevărate santinele ale omeniei -, sar mereu să dea o mână de ajutor acolo unde alții nu s-ar putea descurca. Sânt, acești purtători ai insignei și ecusonului Salvamont, oameni de cele mai diferite profesii: muncitori, funcționari, studenți, medici sau asistenți medicali, profesori, cabanieri, meteorologi, polițiști, mulți sunt mecanici pe la telecabine sau telescaune, ba știu și un preot și un pictor și un bijutier în rândul celor din formațiile de salvare montană. Sânt foști sportivi de performanță în sporturile muntelui sau care s-au pregătit multilateral ca să fie oricând de folos semenilor lor în caz de primejdie; ei știu să schieze perfect, să facă alpinism, să șofeze, să mânuiască aparatul de radioemisie-recepție, să dea primul ajutor-medical, să iasă din orice situație critică., Curajul, abnegația, iubirea de oameni și de natură – căci toți ocrotesc cu grijă flora și fauna locurilor pe unde trăiesc – sânt atributele existenței lor. Și toată activitatea lor o desfășoară în mod voluntar.” – Ion Preda, „Muntele, frumusețe și educație”, Editura Pentru Turism, 1990
Și mai adaug câteva pasaje dintr-o altă carte-document aparținând aceluiași autor: „E minunat că oamenii caută tot mai mult tovărășia munților, că vor să trăiască cât mai mult din timpul liber în natură, să inspire ozonul înălțimilor, aerul ionizat al pădurilor, să-și fortifice organismul. Dar o excursie la munte nu-i o banală plimbare, ci presupune cunoașterea și respectarea unor reguli de fier de care depind buna reușită a călătoriei, bucuria și satisfacția trăirii o zi, două sau o vacanță în măreția „cetăților de piatră”. O călătorie pe înălțimile alpine înseamnă de fapt o înfruntare între om și munte, o lecție de viață, de rezistență în fața greutăților drumului, în final o victorie a omului. Dar poate fi și un eșec. (…) Pentru a fi turist trebuie să înveți să faci turism. Mai ales cel care merge la munte trebuie să știe s-o facă. Una este să te urci într-un autocar, să te instalezi comod într-un fotoliu moale și să asculți explicațiile unui ghid care te poartă prin două-trei orașe și câteva muzee și cu totul altceva este să-ți pui rucsacul în spate , să urci zile întregi un munte, să treci peste prăpăstii și creste, să știi cum să-ți întinzi un cort, cum să aprinzi un foc pe vânt, cum să te orientezi pe ceață, cum să dai primul ajutor unui tovarăș de drum rănit, să fii tare în clipe dramatice, cum să respecți munca grea a unui cabanier, să ocrotești natura pură a muntelui, să respecți semenii cu care dormi într-o cabană, dar mai ales cum să-ți prețuiești pe munte propria viață.” – Ion Preda, Omul și Muntele, Editura Sport-Turism, 1980
La poarta de intrare în Munții Tatra, drumeții sunt întâmpinați de un tărâm inedit, deosebit de emoționant, nu de un cimitir propriu-zis, ci de o colecție de lemne încrucișate și pietre de aducere aminte a tragediilor petrecute pe munte. Poate dacă am proceda la fel, pomenind, la un loc, pe fiecare răposat după numele său, nu prin împlântarea unor cruci ori fixarea de lespezi comemorative, în înălțimile munților, lângă stâncile nefaste, ci la poalele de piatră, la locul de pătrundere pe potecile principale, înclin să cred că turiștii ar sta și-ar cugeta pe marginea invitației la prudență, la precauție.
Vrednici sunt de prețuire (și pentru mulți, de veșnică pomenire) toți salvamontiștii îndrăgostiți de munte (cine oare le mai știe numele și numărul ?!) și cărora muntele le-a dăltuit caracterul cel curat și cumpătat, absolut necesar pentru îndeplinirea misiunilor de recuperare a celor ajunși la greu pe munte (chiar și când e caz clar de inconștiență, de lipsă de educație montană, de carență de civilizație…), căci știu ei, ca nimeni alții, „ce ușor se pierde o viață de om. Și doar cine nu-i părinte nu știe cu câtă trudă se crește un om.” – Ion Preda, Muntele, frumusețe și educație.
Iar pentru cei tentați să spună: „mai steie dracului și p-acasă, nu-i tăt poarte hipărul pe coaste” (cum l-am auzit, de curând, pe cineva), reamintesc că acțiuni riscante poți întreprinde și apăsând până la podea pedala accelerației, și înotând dincolo de geamandură, și cedând ispitei de a fi în pas cu tarele și metehnele așa-zisei modernități, în esență, în ecuația existenței, fiind vorba doar de respectarea regulilor, de bunele-practici și bunele-deprinderi, de dobândirea bunului-simț…