Așa cum am spus, cel mai probabil, și cu alt prilej, încerc un sentiment de satisfacție de fiecare dată când împart roadele date de mințile luminate ale lumii. Și cum ziua de mâine este dedicată ființei supreme de pe pământ (și care, pe toate fațetele, se dezvăluie numai la superlativ), o să cedez cuvântul celor în măsură să o demonstreze mult mai elocvent decât mine, redând câteva cugetări identificate în cuprinsul cărților citite în ultima vreme, despre spiritul înalt – și, deopotrivă, neasemuit de adânc – al „minunii minunilor”.
„Pe cuvântul și pe legea mea, când a fost vorba de închinare în fața frumuseții, și eu am spus ceea ce gândesc. Că o iubesc, simt. Că merită să fie iubită, știu.” – William Shakespeare, Mult zgomot pentru nimic, Editura Univers, 1985
„O, femeie, tu nu ești doar creația lui Dumnezeu, ci și a oamenilor; aceștia te-au înzestrat necontenit cu frumusețe din inimile lor. / Poeții au împletit pentru tine o pânză cu chipuri din fire de aur; pictorii au dat chipului tău în veci o nouă nemurire. / Marea îți dă perlele sale, minele aurul lor, grădinile verii florile lor să te acopere cu ele, să te facă tot mai scumpă. / Dorința inimii bărbaților a revărsat gloria ei peste tinerețea ta. / Tu ești pe jumătate femeie și pe jumătate vis.” – Rabindranath Tagore, Grădinarul, Institutul European, 2006
„Femeile acestea-s virtutea, cugetarea, / Credința și pudoarea, dreptatea și mândria. / (…) Cât de femei fii mândru, că-n clipe de cruzime, / Când totul se înclină, sunt simplu de sublime.” – Victor Hugo, Legenda secolelor, Editura Pentru Literatură, 1969
„Nimeni nu-și poate închipui cu adevărat suferințele crâncene ale femeii, blândețea și răbdarea cu care le-a îndurat, și chinul grijilor în care ea și-a crescut băiatul. Dumnezeu să mă ierte dacă-l bănuiesc pe nedrept, dar în sufletul meu cred cu tărie că bărbatul ei încercase necontenit, ani în șir, să-i zdrobească inima; femeia a îndurat însă chinurile de dragul odraslei sale și, chiar dacă multora li se va părea ciudat, de dragul lui; căci deși el era o brută și deși se purta cu cruzime față de dânsa. îl iubise cândva; iar amintirea dragostei pe care i-o purtase trezea încă în inima ei, în ciuda suferințelor îndurate, acele simțăminte de îngăduință și duioșie cu care, dintre toate făpturile Domnului, numai femeile sunt dăruite. (…) Iar când, după sfârșitul slujbei, se oprea sub aleea de ulmi ce ducea spre porticul bisericii, să schimbe câte vorbe cu un vecin, sau când își încetinea pasul spre a-și privi cu mândria și dragostea unei mame copilul sănătos, care se juca în fața ei cu câțiva mici tovarăși, obrazul brăzdat de griji al femeii se lumina căpătând o expresie plină de recunoștință și părea, deși nu veselă și fericită, cel puțin împăcată și mulțumită. (…) După câteva săptămâni sufletul bietei femi își luă zborul spre un loc de veșnică fericire și pace, după cum sper și cred cu tărie. Oficiai slujba înmormântării lângă rămășițele ei. Se odihnește în micul nostru cimitir. La căpătâiul mormântului ei nu este nici o piatră. Necazurile ei erau cunoscute oamenilor; virtuțile ei, lui Dumnezeu. (…) La urma urmei, domnilor, femeile sunt reazimul și mângâierea vieții noastre. ” – Charles Dickens, Clubul Pickwick, Editura De Stat Pentru Literatură Și Artă, 1954
„Tăcerea în care se ferecă ca un om obsedat de un gând e cumplită. Cu ce argumente poți clinti gândul ce a prins rădăcini în mintea unei mame ? Maternitatea este cu desăvârșire opacă : nu se poate discuta cu ea. O mamă este sublimă tocmai prin ceea ce o apropie de o ființă necuvântătoare. Instinctul matern este un instinct animalic, dar ce dumnezeiesc în același timp ! (…) De aceea în fiecare mamă există ceva mai prejos și totodată mai presus de logică. Mama e înzestrată cu o intuiție specială. Uriașa și misterioasa voință a creației sălășluiește în ea, călăuzindu-i pașii. Inconștiență dublată de o rară perspicacitate.” – Victor Hugo, Anul 93, Editura Univers, 1972
„Sabina își petrecea trei ore pe zi numai cu băiatul ei, fără să socotim că toată ziua, toată, era tot a lui, de la începutul până la sfârșitul săptămânii. Un ceas dimineața, Tile dormea cu o mână îngropată în sânul ei și se deștepta. Un ceas întreg la prânz, măicuța îi da mâncare cu lingurița, și un ceas întreg seara măicuța îl dezbrăca și-l așeza în pat, culcându-se lângă el și aducându-i somnul catifelat și sculându-se pe jumătate adormită ca să lucreze peste noapte tot pentru el. (…) Baia era poezia cotidiană a micii căsnicii a unei mame tinere, legată pe viață și pe moarte de unica dragoste și de unicul scop. Bălăceala în apa caldă a copilului, sprinten ca veverița și cuminte ca un câine cu ochi negri mari, ținea cu zbengul ei o bună jumătate de ceas. (…) Și la urmă, îmbrăcat în cămașă proaspătă și încheiat cu nasturi de sidef…, măicuța zicea cu el Tatăl Nostru și îl închina cu mâna ei deasupra ochilor, în numele Tatălui, la mijlocul pântecului, și al Fiului, pe umărul drept, și al Sfântului Duh, și la umărul stâng, unde zicea Amin. Tile nu înțelegea din rugăciunea lui mai ales câteva cuvinte, pe care Sabina, rostindu-le, rămânea îngândurată. Ea zicea și el repeta cât putea după ea: Dă-mi Doamne, mie sănătate și norocul pe care nu l-a avut măicuță. Dă-i măicuții răbdare și putere pentru mine. Dă-i și tatii, acolo unde ar putea, poate, să fie, liniștea mare a sufletelor care uită. (…) Când măicuța își purta pruncul lipit de sân, se petrecea un act de puritate fără altă pereche decât cea povestită întristării omenești de nașterea lui Dumnezeu cel mic dintr-o Fecioară nenuntită.” – Tudor Arghezi, Ochii Maicii Domnului, Editura Eminescu, 1970
Concluzia e clară: FEMEIA e cea mai frumoasă și mai fascinantă floare, răsărită în prag de primăvară, printre atâția mâțișori de mărțișor.
Și muguri ce cuprind mirabila taină a zămislirii.
