Un vechi proverb românesc subliniază că „Dumnezeu dă, dar nu aduce acasă”, același adevăr fiind pretutindenea predicat: „Dumnezeu ne dă nuci, dar nu ni le sparge” (proverb german), „Dumnezeu îi ajută pe cei ce se ajută singuri” (proverb islandez), „Dumnezeu îți dă grâul, dar nu-ți coace și pâinea” (proverb austriac), „Dumnezeu hrănește păsările care dau din aripi” (proverb danez), „Cheamă-l pe Dumnezeu, dar vâslește departe de stânci” (proverb indian), „Ajută-te, căci atâta te va ajuta și Dumnezeu” (proverb unguresc)…, concluzia fiind una singură (sigură): „Nu aștepta milostenii !”
Noi nu am luat aminte la această elementară învățătură, reușind performanța, în răstimpul ultimelor trei decenii, de a pune economia la pământ. Îmi răsună și acum în minte retorica: „Nu ne vindem țara” (străinilor din Occident), propovăduită cu scopul de a fi falimentată și cumpărată la preț de fier vechi de către capitaliștii autohtoni: hapsâni și fără scrupule. Cu naivitate am crezut și în gogoșile vândute de oamenii politici mici, de pitici (de Somnorosul, de Rușinosul, de Hap-Ciu, de Mutulică…), ce ne-au asigurat că sunt curați, cinstiți și competenți, că numai interesul național contează și că ne pot călăuzi spre bunăstare, ca să ne trezim acum, după treizeci de ani de improvizații și furtișaguri, într-o fundătură, cu mâna întinsă la importuri. Crunta realitate este că nu mai producem aproape nimic – luăm totul de-a gata: scump și de proastă calitate – în condițiile în care nu mai deținem nici combinate siderurgice, de celuloză și hârtie, de creștere a porcilor…, nici fabrici de camioane, de mecanică fină, de mobilă, de țigări…, și nici forță de muncă calificată nu mai avem. Toate s-au dus pe apa sâmbetei morților, fără speranța reîntoarcerii.
În circumstanțele speciale actuale, suntem nevoiți, rușinați și îngândurați, să luăm act că am pierdut și bătălia pentru explorarea și exploatarea resurselor naturale: fie le-am dat să fie date (pe degeaba), fie le-am lăsat de izbeliște. Mi se pare de tărâmul prostiei să ai pământ fertil și să-l lași în nelucrare, să ai subsolul plin de bogății și să nu le scoți la lumină într-o lume în care dacă ai resurse de vândut ești, cu adevărat, cineva. Indiscutabil, dacă nu sistam prospecțiunile geologice și nu abandonam abatajele, ci dimpotrivă, le-am fi declarat priorități de ordin strategic și am fi procedat în consecință, astăzi nu mai tremuram de teama explodării prețurilor ori a închiderii robinetului de la frontieră.
Vârful Măgura Mare, văzut dinspre Valea Blaznei și Capul Beneșului. În acest munte piramidal, la poalele căruia se află localitățile Maieru și Rodna, dacii și-au avut minele de aur, și tot de aici teutonii au exploatat argint.
Pentru rodneni, secole-n șir mineritul a constituit o profesie de căpătâi. În anii 90, de pildă, de la minele din Valea Blaznei, Cobăşel şi Valea Mare-Făget se exploata aproximativ 250.000 tone minereu complex (zinc, plumb şi cupru), cu precizarea că Rodna furniza cea mai mare cantitate de zinc din ţară. Cu toate acestea, exploatările miniere au fost, cu fast, închise.
Galerie de mină în Valea Anieșului – Seaca Scorușeț
Mineralele din măruntaiele muntelui.
Ce folos: noi suntem din neamul lui „cade pară mălăiață în gura lui nătăfleață” și care se tot tânguie că n-are noroc.