În revista „Magazin istoric”, din decembrie 2020, am dat peste un articol ce mi-a atras atenția: „Zăpada rămâne în povești și se vinde în cutii de carton, în magazinele de jucării. A murit odată cu pitorescul instrument al lopeților de lemn. Nămeții au trecut în fabula zmeilor și țurțurii decorativi ai streașinii mai figurează în pictura epocii. Copiii recenți, când li se povestește lumea de stalactite a lunii lui decembrie, își fac cu ochiul, convinși că părinții s-au ramolit. Crăciunul se face azi sub umbrelă și a devenit ziua cu lapovițe mari a întregului an. (…) Am cumpărat o sanie acum cinci ani, ca să le dau copiilor drumul pe valea de zăpadă. De cinci ani plouă valea, toată iarna. Anacronică, sania stă în pod și, ridicul, șeful familiei evocă zăpezi și arată fotografii… din Elveția. (…) Când vor mai trece câteva rânduri de Crăciunuri cu zeamă de ploaie, o să dispară și noțiunea, cu rostirea unei limbi defuncte, căutată cu comparația și raționamentul. Și o să rămână vorba ironică la generațiile imberbe, de câte ori își va mai aduce aminte cineva că a străbătut un câmp alb troienit, în sania cu un cal cu clopoțel: Asta e din ăia cu zăpadă. Peste 20 de ani ne vom ruga de Dumnezeu: dă-ne un fulg de zăpadă. (…) Poate că numai o subvenție de stat să mai poată salva puțin prestigiul zăpezii, numindu-se un regizor, care să ne-o aducă în vagoane, din Alpi, distribuind-o pe străzile principale și în pungi.” – Tudor Arghezi, Realitatea ilustrată, nr.204/1930
Nu e nici o eroare de consemnare, articolul fiind publicat în urmă cu aproape un secol, chiar dacă pare de acută actualitate, căci astfel de afirmații le auzim și astăzi la piață, în autobuz…, făcându-se abstracție de caracterul arbitrar și relativ ciclic al vremii, al vremurilor și împământenindu-se încet impresia că zăpada a ajuns un obiect de lux, ajuns pe cale de dispariție. Deci, în concluzie, încă de pe atunci…
Și totuși, nu intuia Tudor Arghezi (cum nici noi nu avem darul înainte-vederii) că iernile din perioada 1941-1943 (în plin război și cu multe lipsuri) vor fi încărcate cu ger cumplit (la Bod înregistrându-se recordul de – 38,5 grade Celsius) și cu un strat de zăpadă generoasă; că iarna dintre anii 1953 și 1954 va rămâne în istoria românilor ca fiind cea mai grea dintre toate câte au fost vreodată, revenindu-mi în minte fotografiile cu tramvaie înzăpezite în troiene de patru-cinci metri și cu munți uriași de zăpezi răsăriți prin tot Bucureștiul, transportați, timp de o lună, cu autobasculantele, în afara orașului (de iarna asta pomenind adesea și mama, omătul fiind, după spusele ei, cât casa părintească din Ilișeștiul Bucovinei, iar bătătura brăzdată doar de trei culoare strâmte, prin care se zăreau fâșiile de cer și care duceau la grajd, fântână și lemnărie); că iarna 1963/1964 va veni și ea cu friguri năprasnice, la Joseni fiind înregistrată temperatura de – 38 grade Celsisus, și chiar iarna de final a lui Tudor Arghezi (1966-1967) a fost una extrem de grea în București, cu peste 65 de zile consecutive de zăpadă. Dar nici iernile din perioada 1979-1985 (pe care le-am cunoscut și eu) nu sunt de lepădat din mormanul memoriei colective, și nici cea din anul 2012, când sudul țării a fost practic paralizat. Pe la Ilva umbla o vorbă: „Pe iarnă, nu o papă lupul…”. Nu doar pentru că-i convine, făcând prăpăd printre jivine, ci pentru că nu poate, și chiar dacă un an, doi sau mai mulți, nu coboară, la șesuri, din munți, să nu ne amăgim că iadul alb s-a mutat în loc de veșnică pomenire.
Până atunci, adică până va fi iarna iarăși ce-a fost și mai mult decât atât, nimic nu ne împiedică să-i facem câte o scurtă vizită, în Highlands. Desigur, e o diferență uriașă, ca de la cer la la pământ, între a urca pe munte și a merge la munte, dar pentru primenirea de primăvară e îndestulător să facem popasuri prin pasuri (Șetref, Prislop, Tihuța…), pentru a o putea admira, ori să ne conducem pașii la Pietrele Doamnei (Rarău), la Cei 12 Apostoli (Călimani), la Valea Blaznei (Munții Rodnei) și în multe alte locuri fără pericole montane majore, pentru a o întâlni, în toată splendoarea sa.
Așa că, haideți să ne scăldăm sufletul în ALB- ALBastru, într-o cură de curat.
Degustând din esența purității neînceputului fără de sfârșit.
Într-un peisaj diafan.
Cu neaua ce cheamă uitarea și induce somnul binefăcător, chiar și pentru Măria Sa Muntele, ce nu trebuie conturbat pe creștet și pe creste, picioarele de munte (cum le spun păcurarii culmilor secundare ce coboară domol la vale) fiind suficiente pentru a degusta, în detaliu, din deliciile iernii.
Căci iarna trezește-n noi sentimentul măreției creației.
Departe și în clar, se înalță cetatea de cleștar.
O mare de liniște și o mulțime de „îndoriți” (înfofoliți) ce suie, ca să simtă.
Eleganță și rafinament, în vestimentație.
Și să știți că la munte vine Crăciunul, de câte ori vrea Domnul.
O succintă definiție a infinitului.
Verbul a excela vine de la latinescul excelsus, care înseamnă „aflat la înălțime”.
Am etichetat: deosebit de frumos, de încântător, dar parcă nu era destul. Ravisant vi se pare însă prea mult ?!
Cumințenia pământului împăturat.
Jucând, cu piese în alb și negru, pe tabla de șah a iernii în munții cei înalți.
Bijuterii meșterite-n în filigran de maestrul CHICIURĂ – o dovadă deplină că nu contează numele primit, ci rodul dăruit.
Sublimul, ca treaptă supremă a desăvârșirii.
Imaculatul căzut din înalt, ca un legământ, între cer și pământ!
AbsoLUTUL din munți, croit din acalmie și armonie.
Feerie
Magie
Și o minunată broderie
Iertare, rogu-vă, pentru avalanșa de superlative.
Dar de vină-i (divină-i) fascinanta criogenie a iernii. Și să știți că nu sunt fițe…, roata timpului poate fi oprită – în eternitatea unei clipe – cu bățul frigului băgat în spițe.
