Cu un titlu ce parafrazează un vers din poezia „Lecția de citire” a lui Nichita Stănescu – aceluiași poet aparținându-i și poezia „Rugăciune la o piatră” (pe care o întreabă ce animale au murit când s-au scris prima oară cuvintele) – voi purcede pe drumul pietruit reamintind că „munții alcătuiesc un spațiu în care se pot răsfoi arhivele pământului – spațiu botezat în cele din urmă marea carte de piatră a lumii” (Munții din minte, Robert Macfarlane).
În același sens, e reprezentativ și volumul de poezii „Noduri și Semne”, presărat cu pietre și în care Nichita Stănescu, asemeni lui Hansel și Gretel, folosește pietrele pe post de repere, pentru a facilita fireasca „întoarcere acasă”, la obârșia creației.
Ca tot omul, nu o dată ne-am minunat că un (ne)cunoscut a împlinit o sută (albastră) de ani, că lui Matusalem i s-a permis să facă umbră pământului timp de 969 de ani, că unui exemplar de stejar, tisă sau măslin, ferit de topor, ori chiar și unei broaște țestoase, mai norocoase, i s-a decernat titlul onorific de „multisecular”, uitând însă că fiecare piatră pe care călcăm are o viață ce se măsoară în milenii și fiecare versant de munte e un viu potpuriu geologic.
Forând o fântână, printr-un strat cleios de lut, și ajungând, într-un final, la stratul de pietriș și de nisip, mi-a fost trimisă spre lumină o piatră ce nu a fost conturbată de pe vremea când Dumnezeu și Sfântul Petru se preumblau, la pas, ca doi prieteni buni, pe scoarța pământului; iar în albia Ilvei, cu ani în urmă, am aflat o piatră plată pecetluită cu un contur de mamă ce se roagă pentru Fiul Omului.
Și tot în Ilva, în Ilva copilăriei mele, biserica și cimitirul erau încă împrejmuite cu ziduri groase de piatră. Ce păcat, că nu s-au păstrat intacte, fiindcă în așa-zisa modernitate de beton, fier forjat, plasă de sârmă…, în „lumea noastră minunată” de plastic, o astfel de capodoperă croită-n piatră ar fi prețuit cât toate celelalte străluciri de staniol, adunate la un loc.
„Putem să spunem că am spus ceea ce spune piatra unei pietre…” – Desen pe o aripă, Nichita Stănescu
De la piatră omul poate învăța graiul tăcerii, și tot lângă ea poate cultiva răbdarea și resemnarea. Primind în dar și un popas de pace, el poate fructifica șansa de a lua orice piatră de pe inimă și fără a o lega, cumva, de gât, să devină tare ca piatra și să scoată, și din piatra seacă a existenței, șiragul de momente minunate care contează în ecuația, doar aparent complicată, a vieții.
În cadrul proorocirilor sale, Isaia a reprodus din ce i-a spus Dumnezeu: „Iată, pun ca temelie în Sion o piatră, o piatră încercată, o piatră de preț, o piatră din capul unghiului clădirii, temelie potrivită” (28:16). La vechile case săsești, din împrejurimile Bistriței, în bolta pivniței se mai zărește și astăzi piatra din creștetul construcției, și care odată extrasă atrage, de îndată, prăbușirea întregii structuri.
De-a lungul istoriei, pietrele de hotar dintre vecini – fie că sunt neamuri sau nu – au fost împinse, încolo și încoace, de lăcomia nestrămutată pentru pământ. Citisem, undeva-cândva, că pe timpuri, lângă ele, copiilor li se dădea o mamă de bătaie ca să țină minte, până la moarte, care e meta moșiei.
„Se ia o bucată de piatră, / Se cioplește cu o daltă de sânge…” (Lecția despre cub, Nichita Stănescu), și se pune ca piatră de temelie.
La fel de întâlnite sunt și pietrele tombale, funerare, de aducere-aminte, lapidariul improvizat pe dealul din fața clopotniței de piatră din Dumitra rostind, fără de cuvinte, avertismentul referitor la inevitabilitatea morții: „am fost ceea ce ești, vei fi ceea ce sunt”, geologia tăgăduind lozinca: „omul e măsura tuturor lucrurilor.”
În Munții Țibăului, ce se întind din Bistrița Aurie înspre granița cu Ucraina, unde frontul, în primul război mondial, a stat (vorba vine!), însângerat, ani de zile, și unde versanții poartă și astăzi urmele rănilor deschise de nenumăratele obuze, am aflat o piatră scrisă, scrijelită cu baioneta de către un soldat, în rarele clipe de acalmie. Sigur, nu-i cunosc naționalitatea, nu-i știu nici soarta: dacă a mai ajuns acasă ori dacă își mărunțește veșnicia într-una din gropile comune ce sfințesc aceste locuri, dar inscripția i-a rămas pe stânca de la marginea pădurii, ca o elocventă dovadă a nebuniei secolului trecut, cel mai războinic dintre toate câte au fost și din care, din câte se pare, n-am tras deloc învățăminte. Piatra scrisă există și între Timișul de Sus și Poiana Brașov (în Masivul Caraiman), și în Maramureș, nu departe de Creasta Cocoșului, și în Caraș-Severin, unde ființează și o mănăstire cu același nume, căci și legile lui Moise tot pe piatră au fost scrise, iar în Munții Bihorului avem Piatra Grăitoare.
Fiecare vârf de piatră poartă un nume, de purtat prin lume, și i s-a dat, chiar și o poreclă… La poalele lui, sunt și pietre de încercare a firii omenești (avuția și funcția fiind cele mai sigure, căci odată ce le-a încălecat omul își dă arama pe față sau, după caz, marama de pe față), sunt și pietre de poticnire (cea pusă în calea credinței creștine fiind: „vinde tot ce ai, mult sau puțin, și împarte săracilor.”), sunt și stânci de sminteală (egoismul exacerbat, trufia nemăsurată…), sunt și pietre de moară sau, cum îmi place să le alint, pietre de pâine…
Ea e piatra fără nume, desprinsă din înalt și rostogolită, la vale, prin vad, și numai Dumnezeu Sfântul știe ce itinerariu infinit are de urmat.
„Din punctul de vedere al pietrelor, Soarele-i o piatră căzătoare.” – Laudă omului, Nichita Stănescu
Și meteoritul e la fel. Felia de rocă roșiatică din josul primei imagini, desprinsă cu greu din bulzul său, mi-a fost adusă, cu vreo trei decenii în urmă, de paznicul Judecătoriei Beclean, care s-a trezit, într-o primăvară, cu el înfipt în pământ pe culmea unui deal din Dumbrăvița, unde își avea un loc de fân. Și cum nimeni nu l-ar fi putut urca acolo, la cât de mare era, fără să lase urme (ș-apoi vorba lui: „Cine și de ce ar face asta?”), nu pot decât să accept versiunea: „Sigur, a picat din cer!”
Fiecare piatră (inclusiv de mină) are o poveste încărcată de taine, o biografie care începe – cum altfel – în epoca de piatră.
În Peștera Izvorul Tăușoarelor (în care sunt realizate imaginile alăturate), scara timpului geologic e și mai vădită:: „Oricui a deschis un manual de geologie îi este familiară, căci sună ca o litanie la fel de rezonantă ca prognoza hidrologică: Precambrian, Cambrian, Ordovician, Silurian, Devonian, Carbonifer, Permian, Triasic, Jurasic, Cretacic, Terțiar, Cuaternar…” (Munții din minte, Robert Macfarlane), fiecare galerie activă din subteran, fiecare stalactită ori grup statuar sculptat în piatră, de sacrosancta picătură de apă, luându-te sfios de mână și conducându-te încet spre zorii istoriei, spre prima săptămână a facerii lumii.
Se spune că apa trece, pietrele rămân. Așa este, trece, dar învinge, prin perseverență.
Câte generații au nădăjduit să afle piatra filozofală (în limba arabă El Iksir, de unde și cuvântul elixir), acea substanță legendară ce ar fi permis omului să-l înfrângă definitiv pe Marele Creator, oferindu-i posibilitatea de a preschimba orice metal în aur, de a tămădui orice boală, de a dărui tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte…
Fascinante sunt și simplele ouă de piatră ori grăunțe de rocă. Ce să mai zic de agat, ametist, acvamarin, amazonit, chilimbar, smarald, granat, jad, turcoaz…, ori de geode, în care pietrele semiprețioase s-au zămislit în întuneric, ca un prunc, cuptușite într-un cenușiu pântec de piatră, sau doar încătușate de o crustă.
„Spune-mi piatră, poate că tu ești Dumnezeu, / și nu vrei să-mi spui că tu ești.” – Plus unu mai puțin, Nichita Stănescu
Comparativ cu efemeritatea omului, piatra e, într-adevăr, veșnicie și, implicit, Dumnezeu.
„Vreau să fiu el, / El vrea să fie arbore, / Arborele vrea să fie câine, / Câinele vrea să fie pasăre; / Pasărea vrea să fie piatră, / Piatra vrea să fie pește, / Peștele vrea să fie nourul, Nourul vrea să fie câmpie…” – Ars Amandi, Nichita Stănescu
De câte ori ne-am dorit să fim altcineva, sau ca altcineva, fără a ne gândi vreodată că poate am fost, de toate, dintr-o dată sau pe rând…, căci vorba poetului: „nimic nu este altceva, piatra îmi este verișoară, rudă de tată îmi este pomul…”
„Oare pietrele pe care calcă roțile și caii, / au ele vreun Dumnezeu al pietrelor? Si dacă au un Dumnezeu al lor / în ce biserică de piatră stau în genunchi de piatră pietrele ? ” – În landa de piatră, Nichita Stănescu
În toți – și în toate – este un strop de divinitate!
„Eu îți arăt cel mai frumos lucru al meu, / Adică versul, / Chiar versul ți-l arăt ți te întreb / Crezi tu că seamănă cu o piatră, / Crezi tu ?” – Nichita Stănescu
La capitolul trăinicie, genialitatea unei scrieri aduce cu o piatră.
„Se îndurerează piatra netrăită, / Iepurele cel neîmpușcat, / Cerbul fără rupte coarne, / Și eu, mai ales eu.” – Îndurerare, Nichita Stănescu
Ce demn îndemn de a trăi, din plin, fără teama de a greși, romanul autobiografic al scriitorului Gabriel Garcia Marquez fiind inspirat intitulat: „A trăi pentru a-ți povesti viața”.
„Ah, n-o să știe nimeni / Zburata pricină a păsărilor, / Împietrita pricină a pietrelor, / Cauza inimii mele.” – Starea de a fi, Nichita Stănescu
Câte lucruri lumești rămân adânc îngropate în uitare.
„Munții norilor și munții de piatră, / La fel de repede se schimbă, / Sub briza timpului.” – Liniște de după mit, Nichita Stănescu
„Au apărut numeroase ghiduri de popularizare, iar cititorii au început să înțeleagă ceea ce geologii cu înclinații lirice numeau „simfonia pământului” – tiparul repetitiv de încrețire și eroziune care a produs munți și mări. (…) Cochiliile înglobate în stâncile de pe vârfurile munților nu au fost aduse de potop, ci s-au ridicat acolo venind de pe fundul mării, aduse de procesele perseverente și implacabile ale pământului. ” – Munții din minte, Robert Macfarlane.
„Stană de piatră de mâncare, / Fiară cu limbă uscată, fie-vă nemișcarea, / Pentru lileana cel mult Cosânzeana.” – Ciuleandra, Nichita Stănescu
Fără vreo legătură cu versul, țin să redau o zicere populară care-mi place: „Cine noroc are, pune-n piatră și răsare”, și să dea Domnul ca așa să fie pe la toți.
„Muntele măreț și de piatră al pietrelor, / Dedat e îmbrățișării.” – Liniște de după mit, Nichita Stănescu
Sunt și oameni mai nesimțitori decât o stană de piatră, chiar dacă piatra e luată drept etalon, cu expresia „a fi de piatră”.
„Niciodată mama mea nu mă va naște încă o dată. / Niciodată piatra nu va fi moale și nu va curge la vale.” – Fără de nume, Nichita Stănescu
Și totuși piatra poate fi și moale: „Cunoștințele chiar și superficiale de geologie îți oferă niște ochelari speciali prin care poți să privești un peisaj. Îți permit să te întorci în timp și să vezi lumi în care rocile se lichefiază și mările se pietrifică, în care granitul gâlgâie ca terciul, bazaltul clocotește ca o tocăniță, iar straturile de calcar se pliază la fel de ușor ca niște pături. (…) Deși atribuim pietrei o mare putere de a opri timpul în loc, de a refuza efectul curgerii lui, puterea aceasta există doar în raport cu propria noastră mutabilitate. Văzută pe fundalul tabloului geologic mai cuprinzător, roca este la fel de expusă schimbării ca oricare altă materie.” – Munții din minte, Robert Macfarlane
„Ce simte peștele spintecat, / ce simte căprioara împușcată, / Ce simte bou la tăiere, / Ce simte piatra sfărâmată, / Ce simte iarba veștejită, / Ce simte floarea ruptă, / Ce simte puiul fiert, / Ce simte oul răscopt, / Ce simte stejarul retezat, / Ce simte trădătorul decapitat, / E lumina văzută.” – Nod 31, Nichita Stănescu
Ce simte piatra sfărâmată? Că e mântuită! E mult, e puțin?
„Raza cerului ca o piatră, / Zăpada vieții mele ca o piatră, / Dragostea inimii mele ca o piatră, / Coiful luminii ca o piatră, / Pe ochiul meu ca o piatră, / Piatra ca o piatră. ” – Ca o piatră, Nichita Stănescu
Piatra, ca o chintesență telurică.
„Crezi tu că iarba este fericită? / Ea e verde; ea e verde… / Crezi tu că piatra e tăcută? Ea e tare, ea e tare...” – Vorbind, Nichita Stănescu
Pietrele-s mute, c-au văzut prea multe!
Chiar și tăcuta mea păsăruică de piatră – în care bate inima istoriei – e un cosmos, un întreg univers ce poate fi ținut în palmă.
Și pun punct final evocând imaginea gânditorului de piatră de la Hamangia: „Stând pe o piatră, / ea își puse bărbia pe genunchi, / mâinile și le puse în jurul lui. / Ochii ei nu-i mai erau de nici un folos / din pricina faptului că se gândea.”– Ceramică, Nichita Stănescu