Așa cum un călugăr n-ar trebui să emită judecăți de valoare pe chestiuni ce țin de căsătorie și de viața de familie, pe același considerent de necunoaștere aprofundată a situației mi s-ar părea la fel de firesc să se abțină de la comentarii acide pe marginea educației toți cei care n-au crescut încă un copil și care cunosc despre acest complicat proces doar din ștersele lor „amintiri din copilărie” ori din ce mai iau cunoștință, de pe la cunoscuți, la o șuetă de sâmbătă seara, fără a putea adânc înțelege că în lume nu există nici un părinte, normal la cap, care să nu-și fi dorit să aibă un copil cuminte, serios și studios, grijuliu cu anturajul, capabil să înfrunte ispitele ce-l împresoară, din toate părțile, într-o lume rămasă fără busolă și care a luat-o razna pe arătură. Și chiar dacă, și eu, și tu am avut acest mare noroc, nici măcar noi nu avem dreptul de a arunca anatema rușinii și a reproșurilor asupra unui părinte care n-a știut – sau nu a putut – să se impună, care a pierdut momentul oportun pentru realizarea corecțiilor de conduită, care nu a avut răbdarea – lui Sisif – de a discuta, chiar și în contradictoriu, la nesfârșit, pe cele câteva zeci de teme date sau, pur și simplu, nu a identificat direcția de urmat, sancțiunile și recompensele potrivite, în raport de genă, de caracter, de vârstă…
Nu în mod arbitrar am făcut referire la noroc, în educația copiilor neexistând o rețetă sigură de succes, o metodă universal valabilă, părinții fiind nevoiți să improvizeze (soluțiile), să dozeze (sancțiunile și recompensele), să canalizeze (energiile), să mizeze (pe surprindere), să schimbe mereu metodele, căci se poate pierde într-o clipă ce s-a câștigat după îndelungate străduințe, și ce înseamnă destul, ca abordare – și acordare – la un copil, e mai nimica la celălalt…
Și nici acest cuvânt introductiv nu l-am aruncat aiurea, la întâmplare, ci are un rost anume, fiindcă ori de câte ori un ziarist sau un reporter de televiziune subliniază, deliberat și în mod repetat, situația materială sau profesia și funcția ocupată de părintele tânărului care a făcut o „nefăcută”, memoria îmi reînvie depoziția unei mame, ce a stat umilă în fața scaunului meu de judecată – lăsându-vă pe fiecare să decideți dacă a avut sau nu vreo vină – și care, cu ochii înecați în lacrimi, a declarat că a adus pe lume opt copii și pe toți i-a crescut ca pe unu, în frica lui Dumnezeu, dar numai cel aflat în boxa acuzaților i-a oferit, de mic, mari pricini de întristare. Și tot ea, săraca, îmi spunea că cel trimis în judecată nu era nici cel mai mare și nici cel mai mic dintre copiii săi, dar dintotdeauna a fost sucit, de nestăpânit și că oricât a încercat să-l îndrepte pe calea cea dreaptă, ba cu vorba bună, ba cu un toc de bătaie, el a continuat să facă taman pe dos ce i se cerea și să calce, în picioare, orice vorbe ce aduceau a povețe și porunci părintești.
„Doamne, cum trec anii…”, doar ei rămân la fel, indiferent de anotimp, în curtea Cabanei Curmătura Pietrei Craiului.
Cu excepția cazului de răspundere civilă delictuală a părintelui pentru pagubele pricinuite de copilul său minor, reamintesc că și morala creștină statuează: „fiul nu va purta nelegiuirea tatălui său, și tatăl nu va purta nelegiuirea fiului său” (Ezechiel, 18:20), fiind de bun-simț „să nu omori pe părinte pentru copii, și să nu omori pe copii pentru părinți : fiecare să fie omorât pentru păcatul lui” (Deuteronom, 24:16) – două versete biblice ce indică, în clar și fără loc de-ntors, că pedeapsa pentru fărădelegile comise sunt suportate exclusiv de către autor, și că fiecare este responsabil pentru propriile păcate și numai el trebuie să îndure inerentele consecințe morale.
Plecând de la aceste premise etice mi se pare nedreaptă orice încercare, printr-o sugestivă subliniere, de realizare a unei extinderi – sau chiar a unui transfer – de responsabilitate pe umerii unui părinte, împovărat oricum de jenă, de remușcare, de suferință solidară… Și dacă mă gândesc bine, cam așa arăta, în ultimii săi ani, chinuiți de viață și tatăl ultimului vlăstar al unei vechi familii de dascăli luminați, ce nu s-a lăsat modelat ca om de omenie, „nici cu răul, nici cu buna” și care, deși singur la părinți, a dispărut definitiv, fără urmă, din peisaj, dar nu înainte de a prădui chiar și neprețuita bibliotecă. Și se derula această dramă în vremurile în care cele mai populare prevederi biblice privitoare la disciplinarea copiilor nu erau considerate perimate, ci puse în aplicare și la școală, unde era acceptată și o palmă peste cap (la o „Vită încălțată!”), și o zgâlțâire de perciuni ( a celui „Prost grămadă!) și o lovitură cu indicatorul în palmă ori cu echerul peste vârfurile adunate ale degetelor, în caz de derapaj.
În acest sens, despre netolerarea unui rău evident se face vorbire în Proverbe : „nu cruța copilul de mustrare, căci dacă-l vei lovi cu nuiaua nu va muri” (23:13), recomandare ce este de fapt reluată : „cine cruță nuiaua, urăște pe fiul său, dar cine-l iubește, îl pedepsește îndată” (13:24), și indiferent dacă le calificăm ca texte strict descriptive ori ca simple afirmații aforistice, ele conduc la concluzia că a nu pedepsi când trebuie să o faci este echivalent cu a urî (considerându-se că în spatele pedepsei fizice este dragostea), cu a da stingerea ultimei speranțe de îndreptare, situație limită în care, pentru descurajare, se decidea, pe atunci, de către înțelepții cetății, chiar și uciderea cu pietre a fiilor neascultători (Deuteronom, 21:18).
Fără îndoială, așa cum cu siguranță gândiți și voi, erau cu totul alte vremuri și o cu totul altă cultură, dar dincolo de orice politică instructiv-educativă modernă, ce interzice orice formă de folosire a pedepsei corporale sau a sancțiunilor de natură a aduce atingere stimei de sine, și fără a propovădui necesitatea reintroducerii „nuielușei fermecate” în instrumentarul clasic al pedepselor parentale ori a-i subestima capacitatea de corectare a conduitei copiilor prin folosirea ei ca simbol, ca metaforă, în dificilul demers de disciplinare, țin să reamintesc că educarea copilului e întâia îndatorire, cea de căpătâi, atât pentru părinți, cât și pentru școală, și orice eventuală ratare de atingere a standardului propus este imputabilă și statului, și societății care a nu a creat un mediu favorabil și nu a legiferat metodele optime pentru armonioasa dezvoltare personală.
Ca și în cazul imaginilor de iarnă, prezentate în oglindă (fiind cert mai interesantă fotografia efectuată în sepia), comparativ cu „platitudinea” desăvârșirii, chiar și de mare altitudine, a omului virtuos, cel încărcat de vicii, de tare, de cusururi…, deși de neacceptat, de principiu, este cu mult mai atrăgător, cuvântul rebel putând fi liber tradus și ca „răul cel frumos”.
Din această perspectivă, dintr-o predică am reținut că e de preferat un păcătos smerit, decât un om fără de păcat îngâmfat și că „e mai mare bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăiește decât pentru 99 de oameni neprihăniți care n-au nevoie de pocăință” (Luca, 15:7). Și chiar dacă fac parte dintre oamenii obișnuiți, care au neapărată nevoie de îngăduință și de iertare pentru accederea la viața veșnică, tot nu pot să nu constat cum se căută, folosindu-se pe post de berbece și de aceste precepte biblice, lovirea în piedestalul binemeritat, pe care ar trebui să stea înălțat semenul cu sufletul curat – sau doar puțin peticit cu păcate – ce și-a dus cu demnitate crucea și a decis să-și păstreze crezul, chiar și în cele mai cumplite împrejurări.
Tot din sala de judecată îmi aduc aminte de un pârât hâtru – dintr-un proces de divorț – care, la încercările de împăcare ale judecătorului și la condiția impusă de reclamantă : să fie „de azi înainte ușă de biserică”, s-a ridicat și a declarat că se căiește de fiecare dată după…, și că în pofida acestui fapt tot nu se poate înfrâna, lăsând slobozi armăsarii simțurilor să alerge spre toate prilejurile de plăcere, dar că va veni o zi când nu va mai putea să roadă cărniță tânără și când paharul îi va ajunge numai pe jumătate la gură, de la tremuratul mâinii, iar atunci nu va ieși din cuvântul cazaniilor și se va ocupa numai de metanii și de rugăciuni. V-am prezentat această concepție de viață doar ca amuzament, nu cu intenția de a duce discuția în derizoriu, și nici pentru a-l promova ca model vrednic de urmat, căci s-ar putea să fi plecat deja, pe neașteptate, fără a mai putea schimba macazul și fără a avea măcar ceva de pus în bagajul permis la decolare, în sfânta zare.
Unul aproape alb și altul aproape negru.
Cum în orice comunitate, înfăptuirea dreptății presupune să se acorde fiecăruia ce i se cuvine, mă îndoiesc că poate fi calificat ca echitabil dacă oaia rătăcită – și regăsită – este cadorisită cu otavă, iar cea albă ca zăpada, care a stat cu turma, lângă piciorul păstorului, capătă doar un braț de ogrinji. Și fără a contesta îndreptățirea părintelui de a se bucura nespus de reîntoarcerea pe drumul drept a copilului care a călcat în străchini, tot nu pot considera corectă ignorarea completă a unei normale și necesare egalități de tratament, când e așezat, cu toată cinstea, în strană, în capul mesei, printr-un act de părtinire culpabilă, de favorizare subiectivă, de protejare păguboasă.
În ceea ce mă privește, neacordând de-a lungul anilor iertare, la spovedanie, după o viață profesională în care am aplicat neîncetat principiul „după faptă și răsplată”, în care deontologia nu mi-a îngăduit să las fără de pedeapsă o nelegiuire dovedită, iar părerile de rău nu au putut exonera pe cel netrebnic de consecințele reprobabile ale ilicitului săvârșit (putând fi reținute doar în circumstanțiere și, implicit, în individualizarea pedepsei), mi-e extrem de greu de deslușit – și de însușit – pilda fiului risipitor, mai ales că, pe la începuturile carierei de judecător, am dat peste o speță a cărei stare de fapt era parcă preluată din Biblie (Luca 15:13).
Într-un sat de munte, rămas necooperativizat, un fiu răzvrătit și-a cerut insistent partea de avere. Și până la urmă a primit-o, după care a plecat în Banat, dar cum încă din anul 1974 era instituită interdicția de vânzare-cumpărare a pământului, pentru a onora solicitarea primei sale progenituri, tatăl nu și-a împărțit averea, în mod egal, celor doi fii (nici în pildă nu s-a procedat așa câtă vreme se specifică „fiule, tot ce am eu este și al tău”), ci a înstrăinat mai mult de jumătate din terenurile deținute (pentru a cuprinde și cota din casă, cu tot cu acareturi), prin mijlocirea unor înscrisuri sub semnătură privată și fără a întocmi vreo chitanță doveditoare că banii astfel obținuți au fost predați fiului beneficiar, cu titlu de dar manual. Mai apoi, prin anii 90, după ce a păpat – și a băut – și ultimul leu, recalcitrantul s-a întors în sat spășit, cu coada între picioare și cu traista-n băț, rostind vorbe înduioșătoare: „Tătucă am greșit și nu-s vrednic să mă chem fiul tău!”, intuind poate că efectul „smereniei” era cel scontat, fiindcă așa cum spunea Tâna Miluță (bunica paternă a soției mele) „ai cinci degete la o mână și toate te dor la fel dacă te lovești la vreunul dintre ele”. În schimb, ce a urmat după reîntoarcere, a reprezentat o evidentă așezare mai presus a fiului risipitor, care a fost instalat în odaia dinainte a casei, fiul cel mic, harnic și ascultător, fiind ținut, în continuare, în bucătăria de vară din fundul curții (unde „se șerbea la porci”), cu soția și cei trei copii. Și cum părinții nu au procedat, după dreptate, și, pe deasupra, au lăsat, la plecarea din astă lume, treburile încurcate, cu mențiunea că în acest răstimp, fiul risipitor s-a recăsătorit și din casa părintească nu a mai plecat, între frați s-a iscat o scârbă de toată pomina, generată de faptul că nerecunoscându-se primirea părții de avere, la plecarea în lumea largă, se solicita iarăși partajul.
Și chiar dacă arareori, dreptatea aparține, în tot, unuia dintre frații aflați în litigiu: uneori fiind fixată, la egală distanță, între ei, iar câteodată chiar alături, în cauza dedusă judecății nu este oare îndreptățit, întrucâtva, reproșul adresat tatălui de către fiul rămas, de strajă, acasă: „Iată, eu îți slujesc ca un rob de atâția ani, și niciodată nu ți-am călcat porunca; și mie niciodată nu mi-ai dat măcar un ied să mă veselesc cu prietenii mei, iar când a venit el, care a mâncat averea cu femeile desfrânate, i-ai tăiat vițelul cel îngrășat…” ?! (Luca, 15:29)
Dar cum nu cunosc nimic despre cum se va împărți dreptatea – și dacă această valoare va avea vreo înrâurire – la judecata de apoi, nu voi putea spune, la ultimul cuvânt, decât atât: „… eu am judecat ca om, tu judecă-mă ca Dumnezeu”.
