MIRAre

Nu gat de mă mninunat”, îmi spunea, cândva, un bătrân din sat. Nu de mieunat (cu înțelesul de căinat, de văicărit) – a ținut să sublinieze, ci de se minunat în tot ceasul și la tot pasul, tot el completând că sub mândrul soare, fiecare părticică, oricât de mică, e mare, ca însemnătate, cât o minune, iar în viață, chiar dacă-i grea și o trăim în grabă, n-ai cum să te duci pe drum altfel decât cu ochii mari, gura căscată, urechile ciulite, nările ridicate – a adulmecare – și palmele gata pregătite să mângâie minunățiile răsărite-n cale.

Abia mult mai târziu am dat peste afirmația, făcută în anul 1649, de către filozoful Rene Descartes: „Mirarea este cea dintâi dintre toate pasiunile” și faptul că în limba latină cuvântul mira înseamnă uimire, adică aceea stare sublimă, de emoție profundă și neașteptată, de prețuire spontană, de admirație adâncă…, ce este rodul revelației și care poate fi distilată, în momente-monumente, cu ajutorul contemplării.

Dintr-o veche culegere de drept am aflat și că, în limbă românească veche, miraz însemna moștenire. Explicabil, căci esența în materie de succesiuni este surpriza și, implicit, surprinderea moștenitorilor, la citirea testamentului. Și tot în acele timpuri, înecate în uitare, pentru oglindă era frecvent folosit – arhaicul de acum – mirază, poate și fiindcă ce arată luciul ei uluiește și nemulțumește, iar pentru alb, cel de mirar, miralnic însemnând, tot pe atunci, orice loc, lucru sau locuitor capabil să provoace mirare. Și dacă rămânem încă o clipă pe acest tărâm putem descoperi și că verbul a se mira în limba italiană îmbracă forma de meraviglia, în portugheză de maravilha, în spaniolă de maravilla, în franceză de merveille…, adică aproape la fel, în toate văile și odăile de pe scoarța terestră.

Ca atare, nu-i de loc de mirare că și și în toponimia lumii e bogat răsfirată mirarea, în Portugalia existând orașul Mira și tot în această țară punctele de belvedere purtând sugestiva denumire de „Miradouro”, într-o traducere liberă locuri potrivite pentru mirare, căci singură altitudinea permite panorama ce, în limba greacă, înseamnă vedere completă, atotcuprinzătoare. Dar și în Spania, între Valencia și Barcelona întâlnim două localități minunate: Mirambel și Miraflores, precum și Castell de Miravet; și în Franța găsim două așezări de mare minunare: Mirande (la poalele Pirineilor, către Toulouse) și Miramas (lângă Marsilia); și toată partea de nord a Italiei e presărată cu locuri de minune: Mirano (nu departe de Veneția), Mirandola (în Provincia Modena), Mirasole (lângă Mantova), Mirabella (în vecinătatea Vicenzei), Mirabello (în apropiere de Ferrara)…, iar în Salzburg ne așteaptă chiar și o Mirabell Platz. Numai la noi, nimic nu-i…

Dar dintre toate câte sunt pe pământ, cel mai cunoscut loc cu nume minunat e Castello di Miramare, construit între anii 1856-1860, în Golful Grignano, din Marea Adriatică, pe un un promontoriu stâncos, la nici cinci kilometri distanță de orașul italian Trieste, aflat până la primul război mondial în Imperiul Habsburgic. O bijuterie arhitecturală dedicată Arhiducelui Maximilian (fratele împăratului Franz Joseph I), devenit suveran al Mexicului în anul 1864, unde l-a și găsit glonțul de sfârșit, cinci ani mai târziu. Dacă ar fi știut ce i-a pus deoparte cruda soartă, cum n-ar fi stat el pe malul mării, cu Charlotte (curajoasa lui consoartă), și s-ar fi tot minunat ?!

Cred că ar fi un pic cam exagerat să discutăm despre un anume cult al mirării, ce ar trebui sădit pe un strat de atenție distributivă și bine îngrijit, ca nu cumva să părăginească printre atâtea prilejuri de lehamite ce ne anesteziază, din senin, ca un venin. Deplasate – și deopotrivă dezagreabile – sunt și exprimările de uimire artificială, falsă, teatrală, inclusiv expresia WOW ! (adică UAUUU), pronunțată, în treacăt, ca un tic, doar pentru a marca o vedere sau o vedenie, fără a te opri însă pe marginea ei și fără a-i desluși, câtuși de puțin, sensul și semnificațiile. În schimb, e limpede ca lumina zilei, că și în sfânta lui simplitate viageră, omul poate afla, de-a lungul întregului an, motive egale de admirație a creației.

Semnul exclamației a purtat, vreme îndelungată, denumirea de punct al mirării, pe care și astăzi îl putem pune, de dimineața devreme și până târziu în noapte, „pe te miri ce” ne impresionează, pretabil de alăturat chiar și unui lucru aparent fără importanță, superficial etichetat ca o nimica toată – și totuși, dacă îl analizăm cu minimă diligență, din două-trei perspective, vom realiza că, de fapt, reprezintă ceva cu adevărat mirabil (din latinescul mirabilis), adică minunat, extraordinar. E suficient să ne gândim la fiecare parte componentă a trupului nostru și vom fi copleșiți de complexitatea ce o caracterizează și de felul, fără greș, în care funcționează.

Dacă ne imaginăm, de pildă, că vedem abia acum, pentru întâiași dată, un brad bătrân, cu siguranță ne-am opri și l-am privi, insistent, cu interes. Dar cum am întâlnit atâția alții, spunem simplu sinelui nostru : „Un copac!”, după care trecem indiferenți, cu capul plecat, mai departe, fără să-i acordăm titlul de mirific, pe care merită să-l poarte la cât de măreț este, și de minunat la cum s-a cățărat pe stâncă și cum viețuiește, cu rădăcinile la vedere, fără a se plictisi, de atâta amar de vreme și indiferent de vremuri.

Conrad Gesner, cel care a urcat primul pe Muntele Pilat, vârful de deasupra orașului elvețian Lucerna, afirma că numai „oamenii greoi la minte nu găsesc nicăieri pricini de uimire; lenevesc la casele lor în loc să meargă să vadă ce prezintă în marele teatru al lumii”, iar Michel Tournier, scriitorul asociat realismului magic, tuna: „Cel ce nu e capabil de admirație e un ticălos. Niciun fel de prietenie nu este posibilă cu el, fiindcă nu există prietenie decât în împărtășirea dovezilor comune de admirație. Limitele. neputințele, micimile noastre își află vindecarea în explozia sublimului sub ochii noștri”, sublim „fiind acela față de care, prin comparație, tot restul pare mic.”( Imanuel Kant).

Prea sunt „un te miri cine” (raportat la personalitatea lor, fără îndoială, un oarecare) ca să-mi permit combaterea acestor cugetări, dar tot nu mă pot abține să nu caut în favoarea „inculpaților” împrejurări mai presus de voința lor, ori potrivite de reținut și ca posibile circumstanțe atenuante, legate, în mare parte, de noianul nevoilor și năzuințelor care tind să ia fața, să acopere inima, ca o carapace rea și rece.

Și totuși, e de conștientizat că fără uluire – cât de mică – care să alunge, chiar și ocazional, apatia și rutina ce pun stăpânire pe elementele și evenimentele ce țin de cotidian, sufletul tinde să devină tot mai sărac, tot mai sleit, asemeni unuia viu ațipit în sicriu. Și când te gândești că nimeni și nimic nu ne poate împiedica să-i redăm cugetului libertatea de a se lăsa plăcut impresionat, chiar și de cele trei ferigi etajate într-un trunchi de fag scorburos.

Și pentru orice eventualitate de conformare, țin să spun că nu e un semn de slăbiciune dacă facem câte o haltă și ne lăsăm, în voia cea bună, surprinși; dacă ne lăsăm cuprinși de mirări; dacă ne umplem tiparul existenței cu mărunțișuri minunate, de natură a păstra intactă bucuria de a trăi, fără de care candela sufletului se va stinge treptat și va ajunge să pâlpâie în adâncurile unei vieți percepută ca cenușie, neinteresantă, împovărătoare.

Și asta numai dacă reușim să întredeschidem înțepenitele ferestre ale sufletului, cele care dau înspre câmpul cultivat cu admirație, căci numai atunci, din lăcașul tainic, lăuntric va dispare, ca prin farmec, tot ce ni se părea înainte anost și vor seca izvoarele de apatie.

Nu merită oare o mirare ?!

Vrednică de mirare e și apa care sare ștrengărește din piatră-n piatră, și apa care stă neclintită, pe spate, urmărind, dintre nuferi, norii care se fac și se desfac pe cupola cerului. A renunța la mirare echivalează cu o lipsă crasă de considerație pentru viață, cu o necinstire a creației.

Îmi aduc și acum aminte, de o nedumerire, încercată la debut de drum, când am realizat, de-a dreptul fascinat, că dintr-un lemn – sur, de pom – ies poame dulci, divers colorate.

Oricum, ce minunat ar fi, dacă am putea recâștiga, chiar și pentru câteva clipe în fiecare zi, aptitudinea de a se minuna a copilăriei, când descopeream câte un miracol în fiecare plimbărică minunată, în fiecare muguraș (pântecul cu prunc din răstimpul iernii), în Carul Nordului și Steaua Sudului (ce rămân locului chiar dacă pământul se-nvârtește ca un titirez), în fiecare profunzime de privire a unui cățel „cafea cu lapte”…

Și cum orice „drumeție în munți e un drum meditativ” (Pascal Bruckner), mă lipesc iarăși cu gândul de ei:

Imaginația noastră nu contenește să se minuneze când privim munții ca pe niște monumente create lent de forțele nemaipomenite ale naturii de-a lungul a nenumărate milenii.” – Leslie Stephen

E ceva solemn și maiestuos în atmosfera acestor locuri, care trezește gânduri mari și pasiuni statornice. (…) Ca toate lucrurile care sunt prea mari pentru a fi înțelese, îți ocupă și îți domină mintea cu preaplinul lor și o aruncă într-un soi plăcut de năucire și fantezie.” – Thomas Burnet

Munții sunt o altă lume, o țară a minunilor. (…) Toate erau priveliști sublime – frenetice, intimidante, incontrolabile – și trezeau o combinație impetuoasă de plăcere și teroare.” – Robert Macfarlane

Se pare că înălțându-ne deasupra lăcașului oamenilor lăsăm acolo toate simțămintele josnice și terestre și, pe măsură ce ne apropiem de regiuni eterate, sufletul se molipsește de puritatea lor inalterabilă. (…) Imaginează-ți varietatea, măreția, frumusețea miilor de spectacole uimitoare; plăcerea de a vedea în jurul tău numai obiecte mari; păsări ciudate, plante bizare și necunoscute, de a observa într-o oarecare măsură o altă natură și de a te afla într-o lume nouă…, în fine, spectacolul are un nu știu ce magic, supranatural, care vrăjește mintea și simțurile; uiți totul, te uiți pe tine, nu mai știi unde ești.” – Jean Jacques Rousseau

Inspirat, mi-am ridicat fața spre soare; ochii mi s-au lovit de spațiul infinit; am fost mișcat de un fior divin, și m-am cufundat într-o reverență adâncă.” – Leonard Meister

Și drept încheiere, în stilul lui Cehov, vă rog să recitiți primele rânduri ale umilei mele scrieri.