„Nu gat de mă mninunat”, îmi spunea, cândva, un bătrân din sat. Nu de mieunat (cu înțelesul de căinat, de văicărit) – a ținut să sublinieze, ci de se minunat în tot ceasul și la tot pasul, tot el completând că sub mândrul soare, fiecare părticică, oricât de mică, e mare, ca însemnătate, cât o minune, iar în viață, chiar dacă-i grea și o trăim în grabă, n-ai cum să te duci pe drum altfel decât cu ochii mari, gura căscată, urechile ciulite, nările ridicate – a adulmecare – și palmele gata pregătite să mângâie minunățiile răsărite-n cale. … Citește mai departe