„Nimeni nu se poate duce în trecut să o ia de la capăt, însă oricine poate începe chiar de azi să construiască un nou final” – Maria Robinson.
Poate de aceea dăm uneori peste câte un brad bătrân ce răsfiră pace împrejur, mai ales dacă între rădăcinile lui stă scobită și o fântâniță cu apă rece, limpede, la care se apleacă călătorii pentru a-și ostoi setea, cum era cândva unul în Muntele Heniu. Rămas fără de măriri și fără de mirări, el are curajul de a privi cu detașare distanțele și diferențele, de a sta înfipt statornic în amintiri dragi, în certitudini liniștite, resemnat cu gândul că seva nu mai poate da în clocot prin trupul autumnal și despovărat de înverșunarea negării operei dăltuită de timp: o scorbură, o porțiune de coajă acoperită de licheni, un ram rupt…
Și în viață întâlnim pe cale „buni” străbuni ce calcă calm, curat și cumpătat peste clipe, nu înghițindu-le cu pași uriași, plini de lăcomie, ci mestecându-le încet.
Nu-mi amintesc unde am citit dar mi s-a întipărit în minte răspunsul dat hangiului de un drumeț înțelept : „Nu-ți pot răspunde la astfel de întrebări. Nu știu încă nici cine sunt și nici încotro mă duc.” Cred, totuși, că răspunsurile la acest gen de întrebări existențiale, pe care le auzim adesea adresate în tren, încep să se întrevadă întrucâtva când omul a dat deja tot ce a avut de dat, de dovedit, de demonstrat, s-a dezlegat de cufărul cu atașamente și a dobândit puterea de a contempla umbra toiagului alungindu-se înspre amurg.
Vine o vreme când omul se aseamănă cu o corabie ce a ieșit cu bine din vâltoarea vieții, din vitregiile tuturor timpurilor traversate, a reușit să arunce ancora armoniei în golful traiului cu țărmuri tihnite, retrase, restrânse, și stă scăldată în dulcele ceas al înserării, plutind lin, liniștit. Timpul sorocit pentru plenara împlinire, pentru înflorirea interioară, se arată abia atunci când se trece de la poftă, de la patimă, de la păcat, la nivelul de „împăcat”, când omul se dedă cu tăria de a purta vârsta cu demnitate, de a încărunți la vedere, de a nu mai opune rezistență vieții și de a renunța la căutări, la năluciri, la dileme, la îndoieli, la rătăciri, la cotituri, la ambiții fără noimă, la văicăreli… Nu e vorba de o capitulare, cum pare la prima privire, ci de perfectarea unui pact de pace cu „tine însuți”.
Chiar dacă pe acest prag pribeag, tocit și șlefuit de călcâiul neîngăduitorului timp, el „obosește repede, uită ușor și începe să vorbească singur”, vorba lui Marin Sorescu (poezia „Bătrâni la umbră”), mintea vârstnicului venerabil a terminat deja de cernut mărunt și nu mai acceptă nicicum să ia în gazdă gânduri și griji fără rost, conștient fiind că moderația și modestia nu sunt prostii, că smerenia, simplitatea și seninătatea nu sunt echivalente cu sărăcia sufletească, cum i se părea poate altădată.
Întâmplător sau nu, apropierea de vecernia vieții, regăsirea lui Dumnezeu și a rugăciunii de recunoștință, coincide cu golirea de „Eu”, de egoism și de orgoliu, pentru a putea face loc mulțumirii de sine, iubirii care sfințește și iertării care înalță. Depărtarea de voluptăți, detașarea de deșertăciunile lumești prilejuiește relevarea diferenței dintre vremelnicie și veșnicie, și mai ales dintre prinos și prisos, căci desprinderea de dorința de a aduna și de a urca face ca restul rămas să i se pară mai mult decât destul. Oricum, printre micile minuni ale lumii cu siguranță se numără și inimile înaintate ce bat năvalnic, cu bucurie, la vederea nepoților – binemeritată binecuvântare.
Indiferent că pare o povară ori poartă un nimb strălucitor de privilegiu, adevărul este unul singur, subliniat de Nicolae Iorga: „Simt bătrânețea numai aceia care n-o înțeleg.”