„Jurnalul fericirii” scrisă de Nicolae Steinhardt este „ o capodoperă, o carte a cărților, o carte contemporană cu Dumnezeu” (Dan Chelaru) și este „ în egală măsură o operă de bilanț existențial, dar și una conturând cristalizarea unei conștiințe în toate componentele ei (…) prinsă în toate, prin concretețe, și desprinsă de toate, prin puterea de generalizare. ” (Virgil Bulat)
În timp ce lecturam jurnalul unui alt mare scriitor de origine evreiască : Mihail Sebastian, mi-am amintit de o carte de căpătâi a literaturii române: „Jurnalul fericirii”, maiestuos scrisă de Nicolae Steinhardt, pe care am citit-o cu ani în urmă, la scurt timp după ce a fost pentru prima dată publicată. Și cum, nu demult, de la părinții soției mele (și implicit ai mei – sunt prea cumsecade să le spun socrii) primisem în dar un exemplar dintr-o ediție actualizată, adecvat îngrijită, am trecut de îndată la recitirea cărții, în tihnă, cu mintea vârstei de acum, senzația finală încercată fiind că mi-am reconectat sufletul la lumina lumii, la izvorul cu înțelepciune.
În pofida unui aparent aspect de amalgam, în care par alandala adunate și amestecate amintiri, mărturisiri, consemnări cotidiene, versete biblice și citate din diverse cărți, „Jurnalul fericirii” constituie un tot unitar, armonios alcătuit, în care cititorul este invitat să participe activ la lectură, fiind lăsat să așeze singur piesele, intenționat disparate cronologic, la locul cuvenit pe impresionanta tablă de „puzzle” literar concepută de Nicolae Steinhardt.
Asemeni „Citadelei” de Antoine De Saint-Exupery, o altă carte-concentrat cu învățăminte, „Jurnalul fericirii” merită citit pe-ndelete, cu răgaz de reflectare între file, sau chiar între două fraze. E un fel de esență a esențelor, un fel de „bitter suedez” în care toate plantele pământului și-au varsăt tainic tăriile. Dintr-o astfel de „essentia” existențială nu ne putem îndestula însă grobian, răsturnând o singură dată capul pe spate, ci trebuie să ne „împărtășim” cu pipeta și să lăsăm aromele să ne învăluie toate simțurile. Numai în această modalitate molcomă de lectură cugetările profunde pe care le conține au suficient timp să ne limpezească spiritul și să-l îmbogățească. Din acest motiv recomand să lăsăm „Jurnalul fericirii” un timp mai îndelungat pe noptieră, alături de alte romane pe care le putem citi în paralel, și să deschidem coperțile acestei cărți numai atunci când avem dispoziția sufletească specială pentru a medita, pentru a face o cură de curățenie lăuntrică, pentru a ne cumineca din potirul cu sfânta sapiență.
La „Jurnalul fericirii” se poate apela oricând și pentru orice, ca la un talisman, ca la un oracol, și ca prin minune din cuget se vor risipi, ca și cum nu ne-au sâcâit vreodată, toate „NEurile” ce ne grevează trăirile: NEliniști, NEdeslușiri, NEhotărâri, NEmulțumiri, „NEiertări”, „NEuitări”, NEdreptăți artificial umflate și nesăbuitele, nestatornicele prilejuri de NEfericire. E un proverb evreiesc care spune: „Mi-a părut rău de mine fiindcă nu aveam papuci, până când am întâlnit un om care nu avea picioare.”
Pentru astăzi am ales din carte doar trei fragmente ce par profeții și care sunt de o acută actualitate:
„Înțelepciunea popoarelor de mult a înțeles că între prostie și credință e o prăpastie. Proverbul german : Dumnezeu ajută pe marinar la vreme de furtună, dar timonierul trebuie să fie la cârmă ; proverbul englez : Dumnezeu dă mâini, dar nu construiește poduri ; proverbul danez : Dumnezeu hrănește păsările care dau din aripi ; proverbul ceh : cel căruia Dumnezeu i-a descoperit locul unde se află o comoară trebuie să o scoată singur din locul acela ; proverbul basc : Bunul Dumnezeu e bun, dar nu-i prost. (…) Dacă ni se cere imposibilul și să ne îndumnezeim, înseamnă că ni se cere să facem și minuni, la rândul nostru : să prefacem apa de rând în vin ales ; sărăcia pământului în belșug ; scaieții, ciulinii și pălămida în roade și trandafiri; meschinăria în mărinimie ; neîncrederea în voioșie ; nepăsarea în bunătate samariteană ; (…) Prin purtările și strădaniile noastre. Minunile acestea ne sunt accesibile – ne sunt predestinate : prin puterea cuvintelor și a faptelor lumea aceasta poate îmbrăca alte culori și, în așteptare, trece în alte tonalități.”
„Întreabă. Cere. Bate. Îndrăznește. Nu te teme. Nu te spăimânta. Stăruie. Năvălește. Fii treaz. Fii întreg la minte. Tot atâtea îndemnuri care cu prisosință arată că nu se cuvine să fim proști! Dovadă e însuși faptul că Dumnezeu e un Dumnezeu ascuns, că trebuie să-l aflăm, să-l descoperim ; că lumea lui trebuie s-o putem descifra. Nimic nu ne e dat mură-n gură, natura e complicată și dialectică, dincolo de complicații și dialectică ni se cere s-o deslușim ; sensurile ei stau dincolo de realitatea imediată. O vastă cimilitură în care numai o minte întreagă se poate descurca. Și până la urmă, în acest rebus, îl găsim pe Dumnezeu ascuns – unde ? În locul cel mai puțin probabil fiindcă era cel mai evident – unde nu ne-am fi gândit, ca în Scrisoarea lui Poe – înlăuntrul inimii noastre !”
„Există o ciudată ispită – de dreapta, conform Părintelui Cleopa – aș numi-o ispita credinței considerată panaceu totalitar al grijilor și înlocuitor general al virtuților omenești, care-i o împătrită ipostază a trufiei combinată cu naivitatea: Convingerea că prin credință scăpăm de boli, că nu se poate să mai fim bolnavi ; sau dacă ne îmbolnăvim, că nu avem nevoie de medici și de medicamente, de vreme ce ne putem oricând tămădui prin rugăciuni. Convingerea aceasta care aduce întrucâtva cu observația făcută de Gide lui Maritain (îl chemi pe Hristos la telefon) e totuna cu ispitirea lui Dumnezeu prin exigența unei minuni. Cel care o încearcă se pune în situația reclamantului care în loc de a se adresa tribunalului competent de gradul întâi ar trece de-a dreptul la calea extraordinară a recursului. E totodată lipsă de modestie ; medicii și medicamentele sunt și ele de la Dumnezeu, iar credinciosul care se îmbolnăvește întocmai ca toată lumea se vindecă întocmai ca toată lumea, nu altfel – cu ajutorul medicilor și al medicamentelor (firește, dacă îi este dat să se tămăduiască). Dumnezeu desigur face minuni, dar când binevoiește – și istoria Bisericii ne arată că nu sunt nici foarte dese și nici obținute prin somații. (…) Ce face, atunci, credinciosul ? Se roagă pentru ca Dumnezeu să-l ajute și să binecuvânteze tratamentul. (…) Acesta e și tâlcul proverbului : Dumnezeu te ajută, dar nu-ți bagă în traistă (…) Poate că și nenorocitul de Cronwell a înțeles cum devine cazul când a spus : încrede-te în Dumnezeu și ține-ți praful de pușcă la adăpost de umezeală.”
Titlul cărții scrise de Nicolae Steinhardt sună încântător și în franceză : Journal de la felicite, si în italiană : Diario della felicita, limbi în care cartea a fost publicată, fiind citită, din câte se pare, și de Papa Ioan Paul al II-lea : „Dintre numeroșii martori ai lui Cristos înfloriți pe pământul României, doresc să-l amintesc pe monahul de la Rohia : Nicu Steinhardt, excepțională figură de credincios și de om de cultură care a perceput în chip special bogăția imensă a comorii comune Bisericilor creștine.”
