Ce bogăție neasemuită ai pus, Doamne, în povara cu care l-ai încărcat pe om! Ce bulgăr de piatră prețioasă i-ai încredințat spre șlefuire și ce lung labirint i-ai dat de străbătut!
Nu știu dacă esența acestei însărcinări divine poate fi surprinsă de mintea unui om de rând. Nici elementele ei definitorii nu prea pot fi relevate și ordonate în câteva cuvinte.
Pe tapetul cotidian pot fi puse doar ipostaze, ipoteze și multe amintiri de neuitat.
Venirea pe lume a unui copil reprezintă cea mai mare victorie din viața unui om, cel mai înalt pisc pe care un pământean poate urca. Vârful visat insuflă însă cuceritorului nu doar o stare de satisfacție supremă, de beatitudine, ci și un amalgam de îndoieli cu privire la posibilitatea ducerii la bun sfârșit a călătoriei, orice părinte responsabil întrebându-se, mai devreme sau mai târziu, dacă momentul a fost ales adecvat și dacă este suficient de pregătit pentru a îndeplini un astfel de mandat.
Este limpede că cel ce n-are copaci în curte nu va pierde timpul toamna strângând frunze, dar la fel de real este că nici parte de umbră și de tril de păsărele nu a avut pe parcursul verii. Cam tot așa stau lucrurile și în plan familial: cine n-a fost miluit cu un prunc nu este măcinat de gânduri și griji care să-l înalțe până în punctul altruismului și devotamentului fără de margini și îmbibat de sacrificii, dar nici nu este învrednicit cu vraja și veselia unei case cu copii, cu bucuria de a trăi la altitudinea apogeului uman fiecare pas, fiecare ceas și fiecare împlinire repurtată de urmaș.
Profesia de părinte este încărcată cu cele mai grele responsabilități. Una e să răspundem, chiar și în fața primului judecător – conștiința aflată veșnic de veghe -, pentru faptele care țin strict de parcursul personal și profesional, când greșelile comise de o persoană majoră sunt asumate după o inerentă luptă lăuntrică, acceptându-le spășit, suportând consecințele cu stoicism, și cu totul altceva este când trebuie să dea socoteală, la virgulă, pentru acțiunile sau omisiunile sale de mentor, când este nevoit să facă pe cunoscătorul și să se dea drept înțelept îndrumător, povățuitor și supraveghetor. În acest ultim caz, orice eventuală eroare survenită pe itinerariul educației este imposibil de șters din mintea părintelui, fiind anevoie de înlăturat din pliurile sufletului și vinovăția ce real îi revine sau pe care și-o atribuie în mod nejustificat.
Un părinte conștientizează că oricât ar fi un munte de înalt și de dificil de abordat tot există pe undeva o cărărușă îngustă, pitită și șerpuită care duce înspre spre marile izbânzi. Problema majoră cu care se confruntă, în calitatea sa de călăuză credincioasă și sfetnic de bună-credință, constă în aceea că traseul nu este la vedere și nici nu este marcat corespunzător. Chiar și în situația în care a avut abilitatea de a-i prezenta minorului, în amănunt, toate alternativele posibile, dacă cumva se-ntâmplă ca acesta să dea greș și să intre într-un impas, un părinte n-are cum să nu-și reproșeze că a contribuit la ratarea țintei.
E asemeni mersului pe munte prin pâcla ceții ce pune un văl de taină și de tăcere suspectă peste înaintare. Este de notorietate că nici un părinte nu primește la investire o hartă, o busolă, un manual perfect de urmat ori instrucțiuni de folosire universal valabile. Standardul este incert și măsura nu este una și aceeași pentru copiii ce au fost dăruiți cuiva. Sunt net diferiți ca fire și caracter motiv pentru care părintele este nevoit să-și adapteze stilul de abordare și repertoriul de lămurire în raport de ce crede și de cum se comportă fiecare dintre ei.
La locul de muncă un adult are repere sigure, stabile, statornicite de un cod deontologic ori de un ghid de bune-practici. Și în relația conjugală are câteva borne de nestrămutat înfipte de cutume cu reguli și principii străvechi și însușite de bună voie. În educația copilului însă, fiecare părinte face și desface ce știe și ce poate, sub tentația de a-l împinge printre cei mai cuminți și mai buni la învățătură din colectiva competiție (cum poate părintele n-a fost în copilăria sa), de a-i asigura un viitor „bănos” (chiar dacă asta ar presupune să facă ce nu-i place sau nu-i este potrivit), uitând uneori de fragilitatea emoțională și de faptul că orbita pe care este lansat nu este cârmuită numai de bun-simț și bună-cuviință, ci și de ură, de invidie, de capcane întinse cu răutate și trebuie temeinic pregătit, pentru a face cu bine față, și pentru astfel de stări și situații.
În trecut, primejdiile aveau chip, stăteau la pândă după colțul străzii și puteau fi evitate dacă copiii respectau cerința părinților: de a nu intra în vorbă cu oamenii străini. Astăzi, dimpotrivă, pericolele intră în casă fără să bată la ușă, cu un simplu bip pe calea insidioasă a internetului, a diverselor rețele de socializare și dezastrul se află adesea la o apăsare de buton distanță. Și când ne gândim că aproape fiecare copil minor are asupra lui un telefon mobil conectat la internet, un fel de „cal troian” al zilelor noastre, sau chiar ceva mai rău decât o dușmănie fățișă, și anume o „cutie a pandorei” care odată deschisă face să iasă, la noroc, tot felul de lucruri, multe dintre ele îngrozitoare.
Solomon, fiul lui David, spunea răspicat și în mod repetat: „Cine cruță nuiaua, urăște pe fiul său…” (Biblia, Proverbele, 13 : 24) / „Nuiaua și certarea dau înțelepciunea…” (Biblia, Proverbele, 29 : 15), în timp ce Sfântul Apostol Pavel recomanda altceva: „Și voi părinților, nu întărâtați la mânie pe copiii voștri…” (Biblia, Efeseni, 6 : 4) / „Părinților, nu întărâtați pe copii voștri, ca să nu-și piardă nădejdea… ” (Biblia, Coloseni, 3 : 21). Nici canoanele din cartea sfântă nu sunt identice, abordarea nefiind unitară când vine vorba de laude, de mustrări, de recompense, de sancțiuni… E dincolo de orice îndoială că trebuie acordate cu chibzuință și la vremea cuvenită. Nici un părinte nu știe însă, cu exactitate, care este măsura și timpul potrivit, motiv pentru care este obligat să improvizeze, ghidat fiind doar de intuiție.
În primii ani de „tovărășie” părintele pășește în față căutând să nu-i scape nimic din vedere și reluând, până la limita saturației, „predici” (așa sunt ele etichetate), porunci și povețe care încep cam așa: „Asta nu e voie…” ; „ Pe aici e periculos…” ; „ Pe acolo nu e permis…” ; „ Acel lucru e extrem de important…” ; „ Cred că ai putea proceda în acest mod… ”. E clar că acest lucru afectează anvergura aripilor de înger liber cu care copilul s-a născut, dar, la fel de adevărat este, că altfel nu se poate.
Mai apoi, urcă alături, la pas, povestind prietenește pe marginea problemelor care-i frământă.
În final, tânărul se îndepărtează, fie pentru că părintele nu mai poate ține ritmul impus, fie pentru că promisiunile dimineții și provocările primăverii îl cheamă insistent pe adolescent. Seniorul rămâne în urmă, dar continuă să îl urmeze, să îl urmărească până dispare în zare, cu spaima-n suflet că poate i-a acordat prea curând libertatea, că poate nu este încă îndeajuns de matur pentru a se descurca de unul singur și de a discerne binele de rău în toate împrejurările ce se vor ivi.
Copilul e un altar al adorației pentru părinte, un astru în jurul căruia gravitează, râzând și plângând odată cu el sau împărțind „frățește” emoțiile la fiecare prag, la fiecare punte, la fiecare strălucire sublimă ori ceas de cumpănă ce îi este dat „razei de soare” și „picăturii de rouă”.
„Cordonul ombilical” cu care părintele este legat pe vecie de copil îl poate sălta până pe cele mai însorite culmi de trăire sufletească ori îl poate scoborî până în cele mai întunecate prăpăstii. Insecuritatea și dinamica deplasării pe acest strat de „nisip mișcător” al creșterii și educării unui copil aduce cu un balans între starea de bine și de mulțumire încercată de părinte când lucrurile sunt în regulă și situația în care el se simte copleșit și depășit de situație.
Numai în cadrul relației pe care o are cu copilul său un om are ocazia de a degusta din desăvârșita dragoste – în care dai tot și nu aștepți nimic în schimb – și de a atinge plenitudinea bucuriei de trăi și limita de sus a suferinței: dorul cel mai ascuțit și durerea cea mai adâncă.
Tot ce se află sub drama morții copilului purtat în pântece sunt nimicuri suportabile. Mi s-a întipărit în minte o scenă surprinsă la un început de luna mai când, aflându-mă pe „Drumul Romanilor” – pe porțiunea cuprinsă între drumul ce duce la Ciosa și Măgura Calului – am fost martor de ocazie la o tragedie. În locul în care drumul traversează pârâul și face o cotitură strânsă, un râs a sfârtecat cu ghearele gâtul unui pui de căprioară. Am înțeles ulterior de la biologi că așa procedează această felină, după care se retrage și așteaptă în apropiere un prilej prielnic pentru a-și duce la sfârșit „sortitul”. Atacul se petrecuse fulgerător cu câteva clipe înainte de ivirea mea. Chiar l-am zărit pe prădător dispărând în frunzișul din imediata vecinătate. Dacă aș fi ajuns acolo mai curând destinul puiului poate ar fi fost cu totul altul. Dar nu a fost să fie…, iar căpriorul și căprioara, distruși de durere și scoțând niște sunete jalnice imposibil de reprodus, deși se aflau la câțiva metri distanță de mine și îmi remarcaseră imediat prezența nici nu m-au luat în seamă. Își pierduseră orice urmă de teamă asemeni celui care nu mai are nimic de pierdut. M-am retras gârbovit, fără a-mi mai continua drumul, lăsându-i singuri în durerea lor nesfârșită.
Părintele are obiceiul de a adormi și de a se deștepta cu gândul la copilul său. Nu contează că este la mii de kilometri depărtare ori că a trecut și el de pragul celor 50 de ani. Tot „mândria mamii” sau „dragul tatii” a rămas și tot se roagă, fără încetare, ca să primească ani, sănătate, seninătate, bunăstare… și să fie ferit de pericole și ceasul rău. Numai inima lui știe câți drobi de frică l-au înspăimântat și de câte închipuiri întunecate a avut parte când venise vremea ca „puiul de om” să plece în prima tabără școlară, să-și ia permisul de conducere auto ori să se căsătorească cu o persoană care e clar nu-l merită, copilul fiecăruia fiind „cel mai cel” dintre toți câți există.
Un părinte urcă-n rai când își vede copilul împlinit și mulțumit, și dacă pentru asta trebuie să mute munții, o va face.
Ca un corolar, mă-ncumet să susțin că profesia de părinte este calea care duce spre „sublima poartă” a fericirii supreme, a „debarasării de sine” și a împărtășirii cu „dumnezeire”.
