Trebuie să ne rânduim plecarea asemeni iubitorilor de munte, nerăbdători de apropiata revedere și care-și pregătesc în tăcere și cu migală rucsacul de drumeție.
Pregătirea temeinică ce precede orice ascensiune este singura de natură a asigura siguranța și stăpânirea de sine, absolut necesare escaladării. Este exclus să plecăm la drum în pripă și nepregătiți, rostind cuvinte de încurajare („ A fi cumva! ”) sau de consolare („ E bine și așa! ”), ci numai după alegerea unui itinerar adecvat abilităților fizice ale participanților, după planificarea rațională a etapelor ce urmează a fi parcurse și o prealabilă informare cu privire la configurația traseului, starea probabilă a timpului și poziția locurilor de campare și a surselor de apă. Totodată, în raniță nu aruncăm de-a valma bunuri voluminoase ori de prisos, ci doar cele utile și în cantități rezonabile, căci fiecare gram contează când pasul este ostenit, iar vântul îngreunează înaintarea. În înălțimile alpestre nu căutăm confortul cuantificat în stele sau margarete, mulțumindu-ne cu cel oferit de un cort potrivit, un sac compact de dormit și un mijloc de încălzire a hranei care să funcționeze cu spirt sau gaz. Nici de fracul aristocratic n-avem nevoie sus pe creste, importantă fiind pelerina, bocancii impermeabili cu talpă de cauciuc, pantalonii și bluzele ce se uscă ușor, ciorapii de bună calitate, polarul de frig, puloverul de vânt și pălăria cu boruri largi. Nici de bijuterii nu ducem lipsă în pustietățile de piatră, ci de „mărunțișurile” ce ne pun la adăpost de pericole: hartă, busolă, piolet, lanternă, amnar, briceag, gamelă, recipient de apă, folie de supraviețuire, iar când plecăm de la poalele pădurii spre piscul bătut de ploi, nu avem în nici un caz la noi icre negre, ci o cutie cu alimente, bogate în proteine, glucide și lipide, pe măsura efortului muscular prelungit, dar nealterabile și ușor asimilabile.
Am citit undeva-cândva că în Israelul cel singur împotriva tuturor vecinilor, în aproximativ 15 minute de la declanșarea alarmei de mobilizare, fiecare bărbat se preschimbă-n soldat fiindcă știe atât magazia și raftul în care îl așteaptă arma și echipamentul militar, cât și poziția de luptă pe care trebuie să o ocupe.
Noi, oamenii obișnuiți, nu știm ce ne așteaptă după colțul uliței și nici momentul în care clopotele ne vor șopti că a sosit clipa să ne strângem„lucrurile” și să ne expunem „lucrările”, dar cu toate acestea nu ne pregătim nicicum plecarea, crezând cu naivitate că linia de sosire e hăt departe, la decenii distanță.
E limpede că nu am fost trimiși în lume ca să stăm ascunși sub o piatră, cu gândul la viața veșnică și fără a pune mâna pe nimic din teama de a nu greși, ci pentru a trăi frumos, intens și profund, fără a fi preocupați excesiv de plăcere și portofel, și fără a face investiții voluptorii în carcasa de lut, pentru a înlătura cutele ori pentru a rectifica rotunjimile. Nu există în lume vreo mare religie care să facă apologia răului și a viciilor trupești. Toate propovăduiesc modestia, mărinimia și măsura, pentru a permite înălțarea spiritului, urmând însă căi diferite. Pe de altă parte, și mântuirea, și iluminarea presupun trezirea spiritului și adoptarea unei stări de veghe cu privire la scările urcușului. Spre deosebire de drumeția montană, suișul spre desăvârșire impune eliberarea de povară, debarasarea treptată de steril, de pirita strânsă pe parcurs, redevenind filonul pur de aur sufletesc ce am fost la momentul venirii pe lume.
Dacă nu încercăm să inversăm talerele balanței în favoarea spiritului și dacă, creștini fiind, nu exersăm curățenia și cumințenia postului, plecăciunea genunchiului și murmurul molcom de rugăciune, nu vom avea parte de bucuria reîntâlnirii și riscăm să ne trezim la asfințit ca după un chef de pomină, îngrețoșați și cu un gust de coclit în gură, să batem mahmuri în porțile cerului și să ne înfățișăm înaintea Domnului, cu cămașa șifonată plesnind peste pântece, căscând de nesomn, ștergându-ne pe bot de dulcețuri ori chiar râgâind, de atâta îmbuibare.