Dimineața devreme, după câte o noapte năvalnică, petrecută-n miezul munților, printre fulgere ce se succedau la câteva secunde, crăpând cerul şi iluminând meteoric conturul crestelor şi siluetele copacilor, urmate îndeaproape de tunete, ce parcă ieșeau din pântecul pământului și loveau doar în stânca de alături (reverberaţiile stingându-se apoi leneşe, în depărtări), și însoțite de picăturile mari de ploaie, sau chiar grăunțe de gheață, purtate de valuri de vânt, ce băteau ritmic în foaia de cort, unii dintre părtașii mei de munte etichetau experienţa trăită ca o noapte de nesomn, derulată într-o atmosferă apocaliptică, de iad, presărată cu larmă şi lacrimi, pentru ca alții, dimpotrivă, să califice întâmplarea, ca o noapte de neuitat (în sens pozitiv), ca o desfăşurare desăvârşită de fascicule luminoase și ecouri prelungi, fără a fi deloc supărați pe negurile inopinat ivite.
Și toamna târzie, cu ploaia sa măruntă, învelită-n veşmânt de veşnicie, poate fi percepută ca o vreme rea, ca un timp urât, ce ne îmbrânceşte înăuntru şi ne restrânge panorama, la dimensiunile ferestrei. Dacă schimbăm însă, prisma de perspectivă, vom aprecia apropierea trupului cald de lângă noi (impusă de folosirea aceleiaşi umbrele),vom face din casa fiecărei clipe un culcuş curat, luminat discret, în care să ne cufundăm confortabil, destupând pivniţa de amintiri şi amenajând podul cu aspiraţii. Restrângerea arealului se poate compensa cu o cană de ceai, făcut din plăntuţele culese vara, de prin fâneţele înmiresmate ale munţilor, cu momentele petrecute în aşternuturi moi şi parfumate, cu cititul unei cărţi de suflet, în fotoliul de lângă șemineu, ,,cuptuşit” într-o pătură cadrilată.
Inversarea impresiilor depinde de reperele de satisfacție pe care singuri și nesiliți de nimeni le-am fixat, de starea de spirit ce ne animă, de dimensiunile şi diversitatea aşteptărilor pe care le avem la un moment dat, de puterea de a accepta ceea ce nu putem modifica, de a ne replia rapid ori de câte ori survin schimbări, sau poate pur şi simplu, de ceea ce vrem de fapt, să vedem cu adevărat.
În timp ce consemnam această cugetare, mi-am amintit că undeva-cândva, am mai scris ceva similar. Așa că, am scotocit iarăși în sertarul cu de toate, trec din nou peste tracul de a le face publice și aștern alături, și acele gânduri, răsfirate printre rânduri.
Precum se cerne, cuminte,
Făina la moară,
Tot aşa,
Și bucuria de a trăi coboară,
Dacă știm să surprindem,
Soarele şi luna,
Sălăşluind laolaltă,
În fiecare fir de mâţişor.
Bucuria de a fi
Nu e o crăiasă aleasă,
Ce coboară din cer,
Doar la ocazii festive
Învelită-n mătasă,
Ci o floare de câmp,
Pripășită-n cărare,
Ce tresare, la fiece boare,
Dacă ştim să privim,
Spre pragul în care banalul,
Se preschimbă-ntr-un strop de sublim.
Fără vreun semn aparte,
O atare bucurie apare,
Când rotunjim în palme
Clipa unică, ce pare comună,
O rostogolim apoi,
Peste firimiturile de fericire,
Şi o savurăm pe-ndelete,
Conştienți, şi cu toată simţirea.