Cărțile prolificului romancier francez Emile Zola, au însemnat foarte mult pentru mine, fiindcă mi-au prilejuit o nouă abordare în efectuarea lecturii. Când l-am redescoperit pe autor, acum câțiva ani, am plecat la drum cu gândul de a citi cele 20 de romane incluse în ciclul „Familia Rougon-Macquart”, o serie literară ce urmărește, pe parcursul a cinci generații, traseul ereditar al unei familii franceze obișnuite. A fost o mare provocare personală, fiind dificil și să găsesc toate romanele, în condițiile în care, unele cărți au fost publicate doar o singură dată, cu multe decenii în urmă. Era și pentru prima dată când experimentam așa ceva. Spre surprinderea mea, nu a fost plicticos sau monoton, ci dimpotrivă, iar pe de altă parte, am reușit să decriptez mai adecvat, nu doar scriitorul, ci și scrierile sale de excepție. După prima etapă, dusă cu bine la sfârșit, mi-am ajustat obiectivul și mi-am reactualizat dorința de-nceput, reușind în final să citesc întreaga capodoperă literară a celui mai de seamă reprezentant al naturalismului, comparabilă ca dimensiune cu cea croită de Balzac ori Sadoveanu.
Astăzi vă propun romanul „Creaţie”, scris superb de Emile Zola şi publicat în anul 1886, sub titlul „Opera”, o carte despre căutarea perfecţiunii în pictură, despre atingerea absolutului artistic şi sacrificiul pe care îl presupune urcuşul spre culmea desăvârşirii, din care am ales un mic extras:
„V-am spus de zeci de ori că de fapt totdeauna debutezi, că fericirea este de a nu fi ajuns acolo sus, ci de a urca, de a gusta bucuriile ascensiunii. Dar voi nu înţelegeţi, nu puteţi înţelege, asta fiecare o încearcă pe pielea lui… Gândiţi-vă numai! Speri totul, visezi totul. Este clipa iluziilor nemărginite : îţi simţi picioarele atât de sprintene, încât drumurile cele mai lungi îţi par scurte; eşti cuprins de o atât de puternică sete de glorie, încât primele succese mărunte îţi lasă în gură un gust delicios. Ce ospăţ va fi când îţi vei putea satura ambiţia! Aproape că ai ajuns, şi accepţi fericit chinul urcuşului! Şi pe urmă gata, culmea e cucerită, acum totul e s-o păstrezi. În acea clipă începe supliciul, beţia s-a sfârşit, o găseşti scurtă, amară în sinea ei, te gândeşti că nu face cât te-a costat. Nu mai există mister de pătruns, nici senzaţie de încercat. Orgoliul şi-a primit raţia de renume, ştii că ai dăruit operele cele mari, te miri că nu ţi-au adus desfătări mai adânci. Din clipa aceea, orizontul se goleşte, nici o speranţă nouă nu te mai cheamă într-acolo, nu-ţi mai rămâne decât să mori. Şi totuşi te cramponezi, nu vrei să recunoşti că eşti un om sfârşit, te îndârjeşti să creezi, ca bătrânii să iubească, anevoie şi cu ruşine… Ah, omul ar trebui să aibă curajul şi mândria de a se sinucide în faţa celei din urmă capodopere!”