În singurătatea sihăstriei eşti numai tu, doar tu cu tine, nu pentru un ceas, nu pentru o zi, ci pentru lungi perioade de timp în care viaţa se reduce implacabil, la tine însuţi. N-ai cum să te ascunzi ori să fugi de tine. Nu te poţi pierde în larma lumii şi n-ai la îndemână nimicuri cotidiene care să-ţi coloreze traiul. Te deschizi spre interior, pe măsură ce orizontul aflat afară se restrânge. E necesar să îţi fi suficient în zilele şi nopţile ce se succed într-o simplitate dezarmantă şi să crezi sincer că poţi să îl aduci alături de tine pe Dumnezeu. Acolo sus, în munţi, numai Domnul ţi-e părtaş protector şi chiar dacă eşti un spirit eminent, ai o minte luminată şi o voinţă oţelită, doar cu sprijinul lui, poţi supravieţui unei asemenea experienţe deosebite.
Într-adevăr, nu te mai lupţi cu dorinţele fireşti, lumești, pământeşti, dar în cazul celor ce tind spre sfinţenie, ispitele sunt insistente şi uneori insuportabile, iar piedicile puse în calea mântuirii, dificil de depăşit.
Dacă n-ai har şi chemare ori nu eşti pregătit încă, să înfrunţi cu stoicism privaţiunile pe care le presupune sihăstria, e posibil ca, după o vreme, ecoul tăcerii celor patru pereţi să îţi răsune chinuitor în urechi iar în lumina dată de candela aninată la grindă, să afli chipuri ciudate pripăşite prin unghere. Totodată, dacă nu ai sufletul împăcat şi eliberat de griji şi necazuri, de pofte, porniri şi pasiuni, sau altfel spus, dacă nu ai o curăţenie sufletească fără cusur, lipsurile şi frustrările vor lua, în vise, forme diforme, demne de coşmar.
Izolarea e serioasă şi severă. Nu ceri şi nu primeşti nimic de la lume, nu dai şi nu iei nimic, de la semenii tăi. N-ai aproape nimic din tot ce este preţuit de ceilalţi şi înţelegi subit cât de neînsemnate sunt lucrurile pe care le deţinem ori căutăm să le dobândim pe pământ. O firimitură uscată de prescură muiată în ulcica cu ceai aburind sau un cartof copt în jarul joasei sobe de tuci rămân singurele delicii trupeşti cu care te delectezi. Dar ai la îndemână ciripitul păsărelelor răsfirate prin ramuri şi susurul pârâului ce răzbate din vale. Doar ele îţi însufleţesc şi înveselesc existenţa. O existenţă de care prea puţini au de ştire, în condiţiile în care chilia e clădită într-un loc dosit al pădurii fără sfârşit, iar paşii monahului nu se suprapun, pentru a nu forma potecă. Îl cunosc sălbăticiunile codrului, dar în faţa călugărului, lupul îşi pleacă privirea şi ursul îl ocoleşte, de departe.
Înăuntrul chiliei, în mica încăpere, răşina răsărită din bârnele cioplite , mirul impregnat în veşminte şi psaltire, tămâia şi smirna ce sfârâie într-un colţ de plită îşi împletesc miresmele iar rugăciunile rostite cu voce joasă, printre sute de mătănii, te ridică în slava clipelor de aleasă înălţare sufletească.
Ruga în sihăstrie nu poate fi comparată nici măcar cu rugăciunea rostită simultan, de mii de glasuri. Nu cred să aibă aceeaşi rezonanţă divină întrucât, fără putinţă de tăgadă, ruga monahului sihastru e mai pură, mai persistentă şi mai profundă.