Când atingem un prag propus, prestabilit, după un traseu de etapă, chiar dacă am fi putut împinge mai încolo linia de sosire, avem parte de un binemeritat liman de liniște lăuntrică. Vârful nins, spre care am tins și pe care l-am atins, reprezintă un reper altitudinal, un punct de panoramă spre ce a fost și spre ce urmează, căci nu e normal să închidem definitiv o ușă fără a deschide măcar o fereastră, căci altminteri riscăm să rămânem închiși între patru pereți.
Ne debarasăm de rucsac și ne așezăm alături. Ne uităm fără patimă la cărărușa dinapoi, chiar dacă poate au fost cândva și ploi, după care ne rostogolim molcom privirea în ocolul orizontului, mulțumiți și împăcați: ce am avut de dovedit le-am trecut la capitolul reușite și realizări, iar restul rămas de executat e un simplu supliment facultativ.
Suntem singuri. Suntem slobozi. Suntem împliniți. Putem visa în voie, cu ochii deschiși, în îndelungi cugetări și contemplări. E tihna de după trudă, ce pulsează ca o sevă într-un trup ostenit, și oarecum ostoit. Hambarul experienței e plin, cugetul e cumpătat, iar sămânța înțelepciunii dă semne de încolțire, relevând diferența între ceea ce contează cu adevărat și o delicioasă deșertăciune, între momentul în care trebuie să fim cutezători și clipa în care trebuie să primim acceptarea și resemnarea ca pe o binecuvântare.
E timpul potrivit pentru „Aici şi Acum”, scuturând de pe suflet cenuşa rămasă din rugul zilei de ieri şi ignorându-l pe incertul mâine. E vremea răsfățului petrecut în pas de plimbare ori culcați în câmpul presărat de flori colorate și parfumate, ascultând greierii cum „ceteră” și urmărind norii cum se fac şi se desfac pe bolta azurului.
Cu ani în urmă, am vrut să atingem cele mai înalte piscuri făgărăşene în doar două zile. În dimineața primei zile de drumeție, am lăsat maşinile la Bâlea Lac şi ne-am îndreptat spre Vf. Negoiu, cu un popas de prânz la refugiul montan situat lângă Lacul Călţun. Vremea a fost superbă pentru mers pe munte și peisajele spectaculoase, traseul relativ lung, dar de dificultate medie, cu doar câteva custuri, hornuri și îngrămădiri de lespezi. Spre seară, satisfăcuți, eram înapoi la mașini, strămutându-ne tabăra, la lumina lanternelor, în amonte de satul Sâmbăta de Sus. A doua zi, am plecat spre Vf. Moldoveanu, dar am ratat intrarea spre Fereastra Mare a Zmeilor, motiv pentru care, după revenirea pe traseu, raportat la distanţa ce mai era de parcurs până pe „Everestul României” și înapoi, am hotărât să renunţăm, amânând astfel izbânda pentru toamna aceluiași an, când am urcat pe Valea Viștei și am coborât pe Valea Podragu.
Revenind la prima încercare, sistată spre amiază din lipsă de timp (ar fi însemnat să ne întoarcem la locul de campare dincolo de miezul nopţii), surprinzător, nu ne-a încercat o dezamăgire, cum ne așteptam, şi nici nu am resimțit-o ca pe o înfrângere, ci dimpotrivă, a fost o zi pașnică, petrecută pe îndelete la munte. Popasurile, dese și reconfortante, au fost prilejuri de contemplare spre creste și depărtările celeste.
Am realizat atunci realitatea și binefacerile unui înțelept îndemn oriental (cumnatul meu e călugăr zen), ce spune scurt și cuprinzător: „În viaţă e suficient să fim, nu e necesar să facem mereu câte ceva”.
Câte miracole și momente magice stau răsfirate de-a valma în albia vieții noastre. Și totuși… arareori le deslușim.