Fără să știm, trecem pe lângă semeni de soi, pe lângă martirii și eroii de lângă noi.
Cu ani în urmă, pe bună-dreptate, statutul de eroină era conferit și mamelor cu mulți copii. Și era plină Valea Someșului de mame-eroine, dar mai ales localitatea Maieru. Și în Ilva-Mică, în partea de jos a satului, era pe timpuri o familie cu 16 copii, izvorul unei veritabile seminții.
Câtă dragoste, durere şi dor putea să încapă în inima unei astfel de mame ?! Câte gânduri și griji putea frământa zilnic în covata curată a minții, pentru copiii pe care i-a purtat în pântece, și de câte ori nu i s-a îngăduit să repete minunea cu înmulțirea pâinilor, în vremurile de restriște, pentru a potoli foamea pruncilor săi ?!
Se spune că nici un război sângeros nu ar fi avut loc, dacă lumea ar fi fost condusă de mame. Mândria masculină nu a permis însă o asemenea „infamie”, așa că e plin pământul de neștiute gropi comune și de cimitire a eroilor, cunoscuți sau rămași necunoscuți.
Cum războiul pare un purgatoriu iar suferințele suportate pe câmpurile de luptă au aparente valențe de penitență, cu toții ar putea fi înrolați în ceata sfinților mărunți. Oricum, având în vedere că au sfârșit sfârtecați printre străini și fără un muc de lumânare pus la căpătâi, cu toții merită astăzi din partea noastră o rugăciune și un moment de reculegere.
Din romanul „Nimic nou pe frontul de vest” scris de germanul Erich Maria Remarque am selectat un scurt pasaj:„Sunt tânăr, am douăzeci de ani; dar viața nu mi-a arătat decât disperarea, moartea, frica și înlănțuirea celei mai stupide superficialități cu abisul suferinței. Văd cum popoarele sunt asmuțite unele împotriva altora și se ucid reciproc, pe tăcute, în necunoștință de cauză, prostește, cu nepăsare și nevinovăție. Văd cum mințile luminate ale universului născocesc arme și cuvinte, pentru ca toate astea să se întâmple într-o manieră din ce în ce mai rafinată și să dureze din ce în ce mai mult.”
Și din romanul „Focul” scris de francezul Henri Barbusse am ales un mic fragment: „Ieșim. Ce să vezi! Niciun foc de armă, dar știi, nici unul. „Ce să fie asta, mă?” ziceam noi. Și unde nu ne pomenim cu un nemțoi, p-ormă cu altul, p-ormă cu vreo zece că ies din pământ ca niște diavoli, și se apucă să ne facă semne strigând: „Kamarad! Suntem alsacieni” ziceau ei, și ieșeau din șanțul internațional de nu se mai isprăveau. „Nu tragem în voi, nu vă fie frică, mă băieți. Numai să ne lăsați să ne-ngropăm morții”. Și nu zici că-ncepem să ne vedem toți de treabă, ei de-a lor, noi de-a noastră, și chiar mai schimbam câte o vorbă, că erau alsacieni. De fapt vorbeau și ei de rău, înjurau al dracului războiul și pe ofițerii lor.”
În satul Chiheru de Sus, situat între Reghin și Sovata, e un cimitir militar cu ostașii căzuți în al doilea război mondial. Neobișnuit este că unul dintre soldații îngropați acolo era chiar fiu al satului. Stranii și stupide sunt ironiile sorții: să scapi cu viață din iadul de la Cotul Donului și să mori la marginea satului tău natal. Dacă o fi fost vorba de noroc sau de neșansă, nu pot precis a spune, dar parcă aș fi tentat să înclin favorabil cumpăna sorții spre faptul că a simțit lacrimile mamei pe obraz și pașii ce i-au adus o vreme câte un mănunchi de margarete.
Și la Bistrița avem un cimitir al eroilor în care, într-o seară de vară, cu preșcolarul de atunci (adolescentul de astăzi) am aprins la fiecare cruce câte o mică lumânare. Solemnitatea momentului a fost sporită de dorința copilului de a silabisi numele fiecărui soldat decedat.
La sfârșitul „parastasului”, după ce l-am lăudat pentru pomenirea făcută și i-am spus că toți cei îngropați acolo au răspuns pe rând și fără cuvinte: „Prezent”, când și-au auzit numele rostite după lungi decenii de tăcere, în colțul ochilor îi anina o lăcrimuță.
Fie ca răstimpul petrecut între „chin și amin” de eroi să le aducă mântuirea și trecerea lor în rândul drepților.