Cu ani în urmă, într-o discuție amicală cu un domn avocat, foarte credincios, acesta mi-a spus cu seninătate și sinceritate că toate câte sunt pe lumea aceasta au un rost și un sens anume, dificil de tălmăcit, făcând referire apoi la o istorioară despre o mamă care îl implora fierbinte pe Dumnezeu să-i scape copilul bolnav din ghearele morții, și că înduioșat de lacrimile și rugămințile repetate, acesta i-ar fi zis mamei că-i va schimba soarta copilului, dar că singură va regreta această deturnare a destinului, ceea ce în final s-a și întâmplat, copilul devenind la maturitate un alcoolic, ce și-a ucis tatăl, după ce în prealabil risipise întreaga agoniseală a familiei.
Nici Liviu Rebreanu poate că nu ar fi atins cele mai înalte piscuri ale literaturii române dacă, în timp ce era ofițer al Regimentului 2 honvezi regali maghiari, cu garnizoana la Gyula, nu ar fi pierdut la masa de joc suma de 1800 de coroane (banii popotei regimentului), căci primele consemnări și scrieri datează din perioada arestului și a domiciliului obligatoriu. Renunțarea la cariera militară părea atunci, în anul 1907, o ratare, un pas înapoi, și totuși s-a dovedit a fi macazul care l-a poziționat pe făgașul triumfului și gloriei literare.
Orice ai spune și oricum ai scrie despre Liviu Rebreanu sunt truisme, căci sigur s-au mai spus și s-au mai scris. Mă încumet să consemnez totuși câteva aspecte, căci n-am cum să nu-l așez pe frontispiciul galeriei cu marile personalități pe care încerc, chiar și sumar, să o schițez.
Având obârșia paternă la Chiuza și originea maternă la Beclean, fiind născut la Târlișua, petrecând copilăria la Maieru, iar adolescența la Prislop și Năsăud, și ocupând la începuturile sale postul de ajutor de notar în Nimigea, de funcționar la cancelaria notarială din Vărarea (Nepos) și de executor fiscal în Măgura Ilvei, Liviu Rebreanu a „sfințit” cu pașii săi întreaga vale a Someșului Mare, ce a constituit mereu „mojarul” inspirației sale literare.
E de departe cel mai însemnat fiu al Ținutului Bistriței și Năsăudului: președinte al Societății Scriitorilor Români, director al Teatrului Național din București, membru titular al Academiei Române și considerat „părintele” romanului românesc modern.
Nu știu dacă va fi egalat vreodată în realizări și anvergură academică de cineva care se va naște pe aceste meleaguri și nici nu cred că are rost să fac referire la capodoperele sale literare (Ion, Răscoala, Pădurea spânzuraților, Ciuleandra și așa mai departe), motiv pentru care mă rezum să subliniez o curiozitate și coincidență literară, respectiv împrejurarea că în același an (1938) au văzut lumina tiparului două cărți scrise pe același calapod și care relevă minuțios mediul intelectual și redacțiile unor ziare din perioada interbelică: „Gorila”, sub semnătura lui Liviu Rebreanu, și ”Sectarii”, aparținând lui Ion Agârbiceanu, subliniind o identitate de percepție a celor doi mari romancieri ardeleni asupra modului reprobabil de a se face politică și gazetărie.
Cele două cărți enunțate merită cu prisosință citite una după alta, căci la finalul lecturii, cu surprindere vei avea impresia că scrierile celor doi autori se întrepătrund și se completează.
Pentru a nu vă plictisi am ales doar un mic fragment din romanul „Gorila”, dar care este de mare actualitate:
”Orice credință cinstită e sfântă? Divergențe pot exista în privința unor detalii formale, dar asupra fondului nu este român care să nu fie de acord, care să nu fie convins cât de incapabili sunt conducătorii acestei îndelung și infinit răbdătoare țări…
Se înflăcără și continuă din ce în ce mai vehement: că ne lipsește o disciplină morală, singura care poate crea încrederea poporului; că partidele se înmulțesc pentru că nu sunt organizații politice izvorâte din întruchiparea unor anumite principii, ci simple asociații pentru exploatarea țării în folosul clientelei lor directe și indirecte; că din pricina aceasta nu mai există interes general ci numai interes de partid care ocrotește un clan sau o clasă în dauna întregii țări; din aceeași pricină legea e inexistentă de fapt, căci ori nu se aplică deloc, ori se aplică după obraz; că în toate țările cei ce au pornit războiul s-au eclipsat de mult, lăsând cârmuirea pe seama celor ce au luptat, numai noi continuăm cu aceeași echipă de neputincioși care, conștient sau inconștient, ruinează țara și viitorul neamului; că ne-am obișnuit să trăim numai pentru burtă, fără nici un ideal, într-o lașitate scârnavă și cultivând lichelismul cel mai abject…
Totuși eu voi crede până voi închide ochii, că România noastră mândră, ca să fie deplin fericită, n-are lipsă de răsturnări, ci numai de bună rânduială. Nu pe ruinele trecutului se construiește viitorul, ci pe temeliile moștenite. Ființa acestei țări e plămădită din sufletele și sângele și cenușa a milioane și milioane de înaintași a căror muncă și amintire nu pot fi nici uitate, nici minimalizate…
Vremea compromisurilor și cârpelilor s-a încheiat! Gânduri și fapte noi trebuie să regenereze țara batjocorită de toți tâlharii!”
E dincolo de orice îndoială că avem nevoie de aproape un an pentru a citi tot ce a scris Liviu Rebreanu în cei 36 de ani de creație literară excepțională. În pofida acestui fapt, cum anul acesta se împlinesc 135 de ani de la nașterea ilustrului nostru înaintaș, vă propun să facem acest lucru, în semn de profundă prețuire a „Stindardului și Înalt Stătătorului” Bistriței și Năsăudului.