Cu ușurință, scriitura de azi riscă să fie etichetată blasfemie și să iște reproșul așternut în Psalmul 54 din partea unor apropiați („tocmai tu, frate de cruce și prieten cu mine, ce umblam în același gând…”), dar să o luăm cătinel de la facerea lumii mele arătând că în copilărie eu, care dormeam ca un buștean și nu visam (ori poate doar n-aveam ținere nocturnă de minte), m-am confruntat, repetat, cu un coșmar, așa cum l-am calificat ani îndelungați, chiar și după definitiva lui dispariție. Nu era vorba de un film încărcat de acțiune, cu imagini de groază, ci de o singură scenă, relativ statică, în care conștientizam că dorm și simțeam clar că cineva, fără de ființă (n-am atins-o niciodată, deși am încercat!), se apropia încet și se așeza lângă mine. Mă deranja, desigur, și anularea confortului pe care ți-l conferă păstrarea unei distanțe rezonabile, dar mă intriga mai ales faptul că niciodată nu i-am zărit nici ochii, nici chipul, nici conturul siluetei, deși simțeam că e acolo, atât de aproape, de-i auzeam răsufletul și chiar inima bătând, când mă îmbrățișa tăcut la plecare, în timp ce eu căutam disperat să mă trezesc. Abia peste ani mi s-a relevat semnificația, când am urcat în munți și am resimțit o apropiere asemănătoare, nu atât de adâncă, și nici atât de intensă, dar am fost, din nou, ferm convins că o ființă imaterială, tot în tăcere, mă însoțește pe cărărușă, dezgropând astfel în subteranul memoriei întâmplări peste care era depus praful istoriei personale și îndrumându-mă să le atribui, la ani distanță, o cu totul altă conotație.
De atunci, de fiecare dată când urc în munți, îl caut pe Domnul. Nu să-l întâlnesc (nu-s vrednic!), ci să-l simt aproape, măcar pentru o clipă. Și numai după ce a venit vremea să aprofundez Psaltirea (fiecare lucru are timpul lui!), mi s-a întipărit credința psalmistului: „Eu strig către Domnul și el îmi răspunde din muntele lui cel sfânt” (3 : 4), frază reluată în 14 : 1 și anume: „Doamne, cine va sălășlui în muntele cel sfânt al tău”. Și asta nu e tot, căci „Domnul, peste cele înalte mă pune” (17 : 37), cu mențiunea că într-o altă ediție a Bibliei am regăsit o frază ce-mi pare mai profundă: „Domnul mă încinge cu putere, mă povățuiește pe calea cea dreaptă și mă așază pe înălțimile mele”, tot acolo descoperind o afirmație demnă de ținut minte: „Du-mă pe stânca pe care n-o pot ajunge, căci este prea înaltă pentru mine (60 : 2). Oare câți dintre noi trăim – și murim – fără să știm care erau înălțimile ce ne-au fost predestinate. De pildă, talentul ce ne-a fost cusut în căptușeala rucsacului purtat pe toată drumeția vieții și predându-l nelustruit, la magazia cu echipamente, după ce vom trece linia de sosire. Poate numai cel norocos ori ambițios (fără a se lăsa îngenuncheat de ratări) are șansa divină de a afla: „Cine se va sui în muntele Domnului și va sta în locul cel sfânt al lui” (23 : 3) și de a spune cu satisfacție: „Dreapta Domnului m-a înălțat”: Da, da, numai acela care a cerut insistent: „Trimite lumina ca să mă povățuiască spre muntele tău cel Sfânt”. Și dacă tot discutăm despre „înălțimile de pe care Domnul se uită peste fii oamenilor” (13 : 2), merită memorat că „Dreptatea este ca munții lui Dumnezeu” (35 : 6) și că „Munții aduc pace popoarelor și dealurile dreptate” (71 : 3), idee reluată în 120 : 1 unde se arată: „Ridicat-am ochii mei la munți de unde va veni ajutorul meu”. Și mai adaug o singură laudă, binemeritată, adusă muntelui: „Frumoasă înălțime, bucuria întregului pământ, este muntele Domnului”.
Fotografiile au fost culese dintr-o drumeție făcută în Rabla (cu Rublii, cu Vlazii și cu Lumpi), într-o zi de toamnă târzie, când natura recita ultima strofă din inimitabila anuală poezie.
Piramidalul pisc al Vf. Rabla.
Și dacă Psaltirea pune prim-planul pe munți, mă-ncumet să adaug că muntele, chiar și văzut numai simbolic, este verticala noastră spirituală: cerul coboară spre om, și omul urcă încet spre cer, sau altfel spus omul urcă și Domnul coboară, cu drag, în întâmpinare, întâlnirea având loc la mijlocul drumului, pe brâul de mijloc al Pietrii Craiului.
Un munte mare cât o minune: Nedeia Țăranului
Nu-i cum să afirm că Domnul sălășluiește numai în munți, că ne așteaptă numai pe vârfurile înalte, luminate, curate, liniștite…, dar mi se pare că în templul înălțimilor alpestre căutarea e mai simplă, e mai limpede ca văz(duh)ul cel sfânt. Ș-apoi, sus în munți, printre brazii drepți ca lumânarea, ne așteaptă, gata înălțată, o catedrală cum oamenii nu pot zidi și unde nu este servită, la nesfârșit, unul și același fel care, oricât ar fi de sofisticat și de solemn șablonat, tot la starea de saturație am impresia că duce.
Omul urcă în munți, mut de mirare (în fața frumuseților creației), ca să-și vadă de suflet, pentru a se împăca cu sine însuși și ca să-și preia, din Prea Înalt, cuminecătura de armonie. Nu urcă nicidecum ca să ceară: „Dă-mi…”, „Ia-mi…”, „Fă-mi…”, și nici ca să-l preamărească pe Domnul în cuvinte meșteșugite, la indigo înșiruite, ci pentru a-l asculta pe Domnul în fiecare tăcere de piatră.
Tihna de după trudă e răsplata ce ne așteaptă la capătul drumului.
Vedere spre Vf. Corongiș, in depărtări ivindu-se și Ineul Rodnei.
În piscurile panoramice, pe culmile largi, omul se simte ușor și binecuvântat cu sentimentul neatârnării, al libertății nemărginite, trăind bogat senzația că nu-i de lut, câtă vreme munții țin în palme șoapta veșniciei ce face sufletul să se ridice dincolo de grijile și de nevoile dărăpănate, în vale lepădate, ca un zbor de albă pace peste om, și peste cale.
Perspectivă spre cresta dintre Puzdrele și Gărgălău.
La Bucuria Biruinței, degustată pe munții adevărați ai firii și ai libertății depline, omul nu poate ajunge dintr-un singur avânt și de la prima încercare, ci e nevoie de reluarea de la început, după fiecare cădere, cu voință, cu umilință, și dacă mă gândesc bine realizez că nici nu contează la ce cotă altitudinală ajunge, ci străduința, căci dacă suferința sfințește, efortul susținut curăță, lustruiește…
Când privirea se rostogolește-n văi, simt că pricep mai mult și că mă tem mai puțin, dar mai ales înțeleg de ce tablele legii le-a primit omenirea-n munți, de ce Iisus Hristos se retrăgea în pustietatea lor pentru a se ruga, singur și temeinic (merită încercat și va fi, cu siguranță, peste așteptări), și așa cum schimbarea la față a lui Iisus tot pe un munte s-a petrecut, și noi, urcând muntele devenirii noastre, ne putem sigur redefini.
Ca o rugăciune nerostită e liniștea înălțimilor albastre, unde apa e bună și aerul curat, unde omul, în același timp, se află și-n cer și pe pământ. Și ce fiori încearcă bietul când creștetul și-l are înălțat în bolta înstelată și picioarele îi șed cuminți în câmpul înflorat, iar în rest doar tăcere, dar o tăcere care curge de sus.
Pe Domnul omul îl poate descoperi într-un ochi de floare, într-un cânt de păsăruică ori într-o adiere de vânt ce trece pe lângă el și care, ca o mână nevăzută, îl despovărează de poleitele deșertăciuni și îi descoperă puținul ce este destul.
În față golul alpin, în fundal se înalță Culmea Craiului.
Împreună, și atât de aproape!
