„Florile primăverii sunt visele iernii, povestite dimineața, la micul dejun al îngerilor.” – Khalil Gibran
Nu știu ce fărădelege de tinerețe au săvârșit ghiocelul și brândușa de i-a pus Dumnezeu de planton în noaptea lungă a iernii, dar cunosc ce presupune să stai de veghe la ușa încăperii în care se sforăie pe toate tonalitățile. Nu am amănunte nici de la pronunțarea sentinței și nici cât li s-a părut de dreaptă sancțiunea celor doi împricinați, dar sunt sigur că în sala de judecată s-a chicotit, s-a dat din coate și s-a surâs pe sub mustață, uitând că uneori pe pământ, șutul primit la locul și la timpul potrivit înseamnă un pas înainte, și chiar unul care duce în fața șirului.
La ce croială, finețe și eleganță au veșmintele lor de gală, și la ce atitudine aristocratică adoptă în public, n-am cum să mi-i închipui pe cei doi ispășind iarna în ghereta de la poartă, jucând „șeptică” și bând bere din sticlă, ci așezați confortabil în fața căminului și a unei cești de ceai, EA brodând cu grație flori, în timp ce EL îi citește dintr-o carte scrisă de Charles Dickens.
Nici gongul de debut al spectacolului naturii nu cred să fie unul cu rezonanță militară, un „ Deșteptarea!” urlat din ușă, la care plăntuțele sar iute în papuci și se îndreaptă în pas alergător spre spălător. Sunt convins că titulara rochiei mov cântă la pian ceva dulce, în surdină, în timp ce purtătorul de frac alb-verde deschide larg ușa dormitorului și trece pe la căpătâiul fiecărui pat, scuturând ușor din clopoțel.
Pregătirea ținutei de reprezentație este precedată de rostirea rugăciunii închinată începutului și a promisiunilor de prefacere a pământului, la care tot ghiocelul și brândușa dau cu solemnitate tonul și tot ei au ultimul cuvânt, de înviorare, de încurajare, de bun-rămas.
Și cum poate e și firesc să fie, celor ce stau de strajă la hotarul dintre lumi, gata echipați de călătorie, le este prezumat un drept de preemțiune la intrarea pe scenă, și implicit favoarea de a turna primele picături de culoare în priviri și primele parfumuri în nările ce adulmecă, îndorite de primăvară.
Nu cred că sunt flori care să fie admirate mai intens și mai îndelung ca perechea princiară : „Sir White” și „Lady Mauve”. Sunt primele care deschid stagiunea și singurele care țin sus afișul o bună bucată de timp. La munte, în prag de primăvară, ghiocelul și brândușa dețin monopolul frumosului, iar pe dealuri sunt însoțite doar de soarele rural, miniatural : păpădia.
Deținătorii „întâietății” se retrag, în adâncuri, la culcare, cu sentimentul datoriei împlinite împăturat în buzunarul de la piept, abia când întreg întinsul pământului este străpuns de căpșoare boțite, iar gâzele și gândăceii, prin șezlongurile firelor de iarbă, se însoresc, dezmorțindu-și piciorușele și aripioarele.
Și pentru noi a sosit ceasul deșteptării : să deschidem larg fereastra sufletului, fredonând sau fluierând, impresionați și inspirați de murmur, de clipocit, de ciripit, de foșnet, de freamăt, de mireasma de reavăn; să lăsăm mintea să alerge ca mieii, bucuroasă și curajoasă, peste nimicnicia efemerului; să însămânțăm ogorul cugetului cu semințele tinereții fără bătrânețe; să curățăm starea de spirit de uscăciuni și s-o altoim cu speranță, cu motivații noi, cu poftă de viață.
Și nu uita : „Calcă ușor primăvara. Mama natură este însărcinată.” – proverb amerindian