Necuvântul

În copilărie, așa cum spuneam și altădată, când vederea bunicului slăbise și la rugămintea acestuia am început să-i citesc cu voce tare din Biblie, capitolul despre facerea lumii în șase zile mi-a stârnit primele nedumeriri și întrebări fără de răspunsuri plauzibile în timp ce căutam să deslușesc infinitul și imensitatea creatorului cu „mărginimea” minții unui pui de om care dă la o parte un colț de cortină și plin de curiozitate, cercetează critic debutul spectacolului teluric, și mai ales împrejurările realizării decorului și a distribuirii rolurilor.

Aflasem deja de rotundul și de rotirea pământului, de multitudinea religiilor lumii, de teoria lui Darwin, de contestările religioase ale ateilor comuniști, și poate căutam să aflu cu sârguință adevărul, fără a pricepe pe atunci că s-a pierdut definitiv printre meandrele mileniilor. Știam de la bunicul meu și faptul că Biblia, deși este cartea de căpătâi a creștinilor, nu a fost dăruită de divinitate și nici nu este opera unui singur autor, ci o culegere de texte care, cel mai probabil, după ce au circulat o vreme separat, s-a procedat la reunirea lor la un moment dat. Cu toate acestea nu mă răbdam să nu remarc faptul că „Geneza” este sumară și superficial descrisă, conține repetiții fără rost și o serie de erori, de inadvertențe, despre cum a fost făcut cerul și pământul peste apele ce existau deja; cum a fost separată lumina de întuneric în prima zi și cum au fost alese apele de uscat și a fost creată vegetația în ziua a treia, deși de abia în ziua a patra s-au creat luminătorii cerului ( să servească stăpânul pământ) și s-a stabilit alternanța zilei cu noaptea; cum a fost modelat omul din lut, după viețuitoare, abia la finalul zilei a șasea, atât în parte bărbătească, după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, cât și în parte femeiască, fără a se menționa cine a fost folosit drept model, fiind îndemnați să se înmulțească, să umple pământul (nu Grădina Edenului în care se aflau) și să-l stăpânească, deși instigarea nu se săvârșise încă în rai, oferta ispitei nu fusese acceptată și de pomul cunoștinței binelui de rău nu se atinsese mâna lacomă a omului.

Cu înțelepciune și mintea-i limpede, bunicul mă asculta cu răbdare, cu atenție și, mai ales, fără să mă condamne. Nu-mi amintesc exact ce mi-a spus dar, în esență, mi-a cerut să nu mă cantonez în cuvinte, ci să trec dincolo de zidul înalt în care mă închid ele, căci la cât de retras și de rezervat este Dumnezeu, e puțin probabil să-i fi povestit la o „șuetă” lui Adam cum, când și de ce a făcut el lumea, în condițiile în care nici fiul său nu a făcut referire în predici la aceste aspecte de început. Pe de altă parte, chiar dacă am accepta că Dumnezeu și l-a făcut confident pe Adam, tot nu este clar că ce s-a consemnat în primul capitol este real, cât timp scrisul pe tăblițe de lut ars, pe piele de animal ori scoarță de copac a apărut cu mult mai târziu, ceea ce înseamnă că întreg conținutul discuției dintre cei doi s-a transmis prin „telefonul fără fir” (când ne jucam în copilărie nu bănuiam că va fi odată posibil), fiecare gură-verigă adăugând ori ștergând câte ceva, rezultatul fiind evident distorsionat. Este de notorietate că amintirile cu privire la un eveniment diferă de la un participant la altul, cu atât mai mult când avem de a face cu șir prelung de purtători de vorbe și de interpreți. Oricum, sublinia bunicul, nu ne putem încrede nici în evoluția speciilor cât timp nu au fost descoperite maimuțe aflate în diferite stadii de dezvoltare, de devenire umană, și la cât de complicat este organismul omului și la cât de precis funcționează, e greu de crezut că este rodul hazardului, a întâmplării. În ceea ce privește atitudinea comuniștilor, ce calificau religia ca o bazaconie ridicolă, ca un un instrument menit să faciliteze subjugarea socială, bunicul afirma că e o probă de trufie, să-l considerăm pe bietul om, aflat în bătaia tuturor vânturilor, ca fiind ființa supremă, care face numai ce vrea și n-are de dat nimănui socoteală. Și a mai zis ceva ce mi-a rămas săpat cu dalta în memorie: chiar dacă creștinismul ar fi cea mai mare farsă din câte au fost vreodată, un fals grosolan cum pretind comuniștii, dacă credem în Dumnezeu, ce ne învață numai și numai de bine, pierdem într-adevăr timpul petrecut în rugăciune (pe care îl irosim fără noimă adeseori), dar dacă dimpotrivă există și se va întoarce cândva, câștigul cules este incomparabil. Poate părea puțin pragmatică așezarea de către înaintașul meu a deficitului și a beneficiului într-o ecuație aparent meschină, intenția sa fiind cu totul alta: de a pune balanța în fața ochilor minții și cele două talere ale cumpenei ce cântăresc binele și răul, plusurile și minusurile, virtuțile și viciile…

De această conversație mi-am amintit acum, când am dat peste câteva poze cu viețuitoare, fiecare dintre ele reprezentând, dincolo de orice îndoială, o minune în miniatură.

De la toate viețuitoarele necuvântătoare putem învăța un lucru elementar, de care uităm uneori: că e mai bine să tăcem când nu avem nimic a spune; când căutăm a suplini informația cu imaginația, închipuindu-ne și dând cu presupusul, chiar și înspre izvoarele istoriei, întemeindu-ne exclusiv pe „spusele” rostogolite din gură în gură de-a lungul uliței universului; ori când realizăm că vorbele ne vor fi răsplătite numai cu răutăcioase răstălmăciri. Cu toții suntem conștienți că unele vorbe au consecințe nebănuite și dor adânc, mai ascuțit decât un brânci, că se înșurubează în minte și ne sâcâie ca niște gâze obraznice, că nu le mai putem rechema la ordine odată ce și-au luat zborul spre auzul celuilalt și totuși, cât e de greu să ne ținem gura încuiată, iar după ce am deschis-o, cât de nerăbdători suntem să tăgăduim culpa, să identificăm justificări, circumstanțe atenuante, și chiar să ne consolăm: „Eu doar am zis, n-am dat cu parul”.