Nu o dată am constatat dorința „domnitorilor” români de a fi originali, de „a pune ei coada la prună”, cum se spune. Și am ieșit prost de fiecare dată, inclusiv acum când ne luptăm cu epidemia. Dacă tot nu avem capacitățile necesare pentru a „ieși pe piață” cu un medicament viral revoluționar este firesc să stăm cu „urechile ciulite” și să privim cu atenție la ce se petrece dincolo de frontierele țării, împrumutând și implementând, de îndată, orice tratament medical inovator. Conducătorul român, dimpotrivă, este mut (cu înțelesul de nătâng), molcom („La ce atâta grabă?!”) și mândru „până peste poate”. … Citește mai departe
Dileme
Am în curtea casei mele un nuc aflat la început de drum. Acolo l-am găsit când am cumpărat terenul. Mă aștepta cuminte să vin. I-am pus alături doi mesteceni ce m-au urmat din „Ilva cea Mică” și-un foișor care, dintr-o eroare de meșter, a fost amplasat mult prea aproape de trunchiul lui. Pentru a nu lăsa vântul să-i provoace răni, tăcut și într-un chip plăcut, s-a îndepărtat de acoperiș vreo douăzeci de centimetri. Un nuc simțitor! Nu-l bat toamna cu bota. Nu cred că dă rod mai bogat, cum nu o face nici copilul care este prin violență educat. Mai … Citește mai departe
Adă toamnă acalmie!
Toamna târzie seamănă cu bătrânețea cea bună și blândă. Înainte de toate, amândouă sunt bogate în poame coapte, iar pivnițele-s pline, inclusiv cămara cu experiențe, căci vremea recoltării roadelor (când mâna se preschimbă-n greblă) a trecut de mult, fiecare rămânând cu ce a considerat și s-a încumetat să culeagă.
Păsările călătoare și marile ispite (nu și măruntele pofte pe bucate) au decolat deja spre alte destinații. Nici o adiere de vânt, necunoscută sau netrebnică, nu mai înfioară până la măduvă văzduhul. Soarele, înainte de apus, ca și soarta de om, și-a luat un chip bonom; cerul (chiar și cel de … Citește mai departe
O perspectivă părintească
Ce bogăție neasemuită ai pus, Doamne, în povara cu care l-ai încărcat pe om! Ce bulgăr de piatră prețioasă i-ai încredințat spre șlefuire și ce lung labirint i-ai dat de străbătut!
Nu știu dacă esența acestei însărcinări divine poate fi surprinsă de mintea unui om de rând. Nici elementele ei definitorii nu prea pot fi relevate și ordonate în câteva cuvinte.
Pe tapetul cotidian pot fi puse doar ipostaze, ipoteze și multe amintiri de neuitat.
Uitate momente și monumente
„ … Că și uitarea e scrisă-n legile omenești” – Ion Minulescu, „Trei lacrimi reci de călătoare”.
În raport de împrejurări și de „împricinați”, uitarea ba pare ca o binecuvântare, ca un leac, ca un dram de balsam, ba apare pe cărare ca un blestem, ca o lepădare de sine, ca un act culpabil de lașitate, de trădare… Cum mintea omului e slabă și strâmtă, iar memoria o sită, fără să vrem și fără să știm când și cum, obișnuim să dăm uitării – și ea le pune sârguincioasă într-un sac opac – chiar și câte un … Citește mai departe