Ca o umbră credincioasă îl urmează conștiința pe om, suflându-i în ceafă și mormăind a nemulțumire: „ e cam puțin…”; „nu ți-ai înfrânat limba ascuțită!; „ai dat-o iară de gard, pângărind steagul ca prostul”. Ce face omul ? Ba scotocește după circumstanțe care să-i atenueze responsabilitatea: „am fost provocat intenționat”, „eram obosit și nu m-am gândit”…, ba invocă ceasul rău sau precedentul: „și alții au dat-o-n bară”, ori chiar încearcă să-și amăgească conștiința cu argumentul că nu-i chiar așa de grav precum pare la prima privire.
Pentru orice om obișnuit, sâcâitoare … Citește mai departe