Doar liniștea oferă limpezimi spre rosturi și rânduieli, relevând esențe și punând ordine în priorități. Și tot ea, liniștea, permite resetarea spirituală și accesarea stării de relaxare.
În epoca așa-zis modernă (preponderent tehnică ) pe care o trăim, la modul insistent în care invocăm liniștea, ca necesitate și urgență de gradul zero, cred că am putea-o substitui pâinii în rugăciunea „Tatăl nostru”, căci pare mult mai greu de procurat, devenind treptat Sfântul Graal actual, la felul în care o căutăm cu toții (tonții) și Fata Morgana zilelor noastre ce ne amăgește că este și când deschidem pumnul descoperim că iară-i dusă, că s-a „gătit” (terminat) pita unsă cu liniște, sau cu pateu și murături, ori unt și salam, cum se obișnuia la petrecerile de aniversare a zilelor de naștere organizate copiilor de altădată. Și dacă ne gândim la câtă liniște trebuie să fi fost înainte de a ne băga știința-n priză, inventând tot ce înseamnă mașini, scule și unelte gălăgioase, apoi chiar că riscăm să o luăm pe arătura anxietății, mai ales că sorbul de stres e colmatat și supapa de siguranță nervoasă serios afectată.
Să poți rămâne cu desăvârșire calm când vremurile se rostogolesc în viteză și vacarm e atributul exclusiv al sfinților, al nebunilor și al celor care nu mai au nimic de pierdut. Nu spre acest calm imposibil – imperturbabil – trebuie să tindă omul obișnuit și nici spre absoluta acalmie dată de armonie, fiindcă și această stare de spirit e puțin probabilă permanent, ci spre clipele curate și clare născătoare de astâmpăr, spre un program de liniște liber ales, asemeni celui impus la bloc, lăsând stiva lucrurilor de făcut deoparte preț de câteva minute la fiecare două-trei ore de trudă, sau de o zi, după o lună de NEliniște. Dacă ne dăruim, din când în când, câte o clipă de liniște o să realizăm cât de grăbiți și de nesăbuiți am fost, agitându-ne (și agățându-ne), în zadar, de lucruri care nu prea contează.
Există pe lume o liniște adâncă, indusă de tăcerea deplină, neperturbată de vreun sunet, dar încărcată de afecțiune: două inimi ce merg ținându-se de mână; un creștet culcat tandru pe umărul a cărui mână mângâie; două suflete ce s-au contopit sub magia mâinii destinului…, așa cum există liniște și într-o ceașcă de cafea sau de ceai (nu neapărat de mușețel ori de tei) servită cu drag și povestită pe îndelete.
La munte, sunt momente în care natura dă senzația că a amuțit – și amorțit – până la stadiul în care se aud fulgii cum se joacă-n văzduh și caprele negre cum rumegă pe versantul celălalt, aceeași impresie oferind-o pregnant pădurea bătrână de brad. Și tot la munte avem parte de câte un răstimp de liniște profundă (nocturnă) ce este întrerupt de câte un lătrat îndepărtat de câine, de câte un țipăt scurt și straniu de sălbăticiune, de câte o adiere foșnitoare de frunze… dar care nu sunt de natură să-l anuleze, ci dimpotrivă, să-l sublinieze, să-l înnobileze. Și tot sus la munte (dar nu numai), întâlnim nu doar locuri de liniște, ci și cel mai liniștitor sunet, al pârâiașului ce curge, ritmic și fără contenire, pe prundiș.