Pe calea minunată a lecturii, prin mijlocirea Trilogiei Cairo – creația scriitorului egiptean Naghib Mahfuz (laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1988), pur și simplu m-am teleportat – sau mai degrabă catapultat – în altă lume, nouă și necunoscută, de parcă aș fi pășit, spășit, pe lună. Cu încetinitorul sau, după caz și împrejurări, derulând pe repede înainte firul acțiunii, cele trei volume ale capodoperei literare mai sus menționate (O plimbare prin palat, Palatul dorinței și Strada zahărului) urmăresc destinele a trei generații (aparținând aceleiași familii) de-a lungul unui sfert de veac, răstimp ce a reprezentat un moment de cotitură în istoria modernă a Egiptului.
Dintre figurile proeminente ce se înalță peste parcursul narativ al acestui roman fluviu se distinge, cu distincția simplității, o „nină” (mamă în limba egipteană): „ Ca o soție bună ce era, trebuia să se trezească la miezul nopții, pentru a-și aștepta soțul, care se întorcea de la vreo petrecere, să se ridice din pat și să-i stea la dispoziție până când el adormea. (…) Și în toate situațiile a rămas o soție iubitoare și supusă. Nu a regretat niciodată că a acceptat liniștea și resemnarea. Ori de câte ori își deapănă amintirile, nu rămân decât binele și bucuria; teama și tristețea îi apar ca niște umbre stinse. (…) În cele din urmă, a ajuns la concluzia că trebuie să accepte gelozia, ca și alte greutăți care apar în drumul vieții, ca pe un dat în fața căruia nu poate face nimic. Nu a găsit alt mijloc de a rezista în afara răbdării – singurul subterfugiu pentru a învinge ceea ce nu-i plăcea. (…) – Părerea mea este părerea ta, stăpâne. Nu am alta în afară de aceasta. (…) Dacă în casă Amin simte că este stăpână cu procură, reprezentantă a unui sultan față de care nu are nici o putere, aici este regină și nu împarte puterea cu nimeni. Cuptorul moare și învie la porunca ei. (…) Ea este aici mamă, soție, maestră și artistă, toți o așteaptă cu inimile pline de încredere în ceea ce le oferă. (…) Orice altă treabă era neînsemnată în comparație cu prima ei îndatorire : aceea de a hrăni familia cu delicioasele gustări pe care le pregătea. (…) Mama obișnuia să-i trateze pe servitori ca pe copiii ei și avea mereu discuții cu Khadiga din cauza felului cum se purta ea cu Um Hanafi. Mama socotea că oamenii sunt niște îngeri și nu putea să gândească rău despre nimeni. (…) – Nimic nu se întâmplă nici prea devreme, nici prea târziu, decât cu voia lui Allah ! încercă mama să încheie discuția, chiar dacă, în realitate, era la fel de neliniștită ca fiica ei. (…) Erau clipe foarte plăcute: simțeam că alcătuiesc cu adevărat o familie, se delectau ascultând povestirile unuia sau altuia, arătându-și dragostea pe care o nutreau pentru mama lor și prietenia sinceră pe care o aveau unul pentru altul. ” – Naghib Mahfuz, O plimbare prin palat
Fără a cuteza să pătrund în zona disputelor ideologice, cu mintea mea măruntă și mărginită, de om de rând, mă-ntreb dacă unui asemenea înger – de mamă – rătăcit pe pământ, i s-ar putea refuza dreptul neîndoielnic (sau chiar inalienabil) la veșnicie pe motiv că nu a făcut cruci în răscruci, nu s-a închinat la moaște de sfinți și nu a murmurat, pe de rost, acatiste.
Totodată, profitând de prilejul ivit, mă destăinui și spun că desculț, cu capul descoperit și inima deschisă, am intrat în Moscheea Mustafa Pasa, situată vizavi de poarta vechiului fort din Skopje, capitala Macedoniei de Nord – țara mea natală, cum îmi place să glumesc pe seama mea, căci al doilea prenume pe care îl port este Macedon, cum l-a chemat, de altfel, și pe bunicul dinspre tată. Și am făcut asta nu pentru a-mi roti curios privirea pe pereți, ci pentru un moment de meditație, săvârșit în tăcere, cu șezutul pe călcâie, palmele odihnind pe genunchi și „ochii larg închiși”, căutând să înțeleg și încercând să culeg rotunduri și reverberații, fiind impresionat, de când mă știu, de unitatea în credință a musulmanilor, prima fereastră spre lumea islamului fiindu-mi deschisă șugubăț de Ismail, celebrul personaj al cărții „Toate pânzele sus!” aparținând lui Radu Tudoran. Și doar cu titlu exemplificativ amintesc aici de luna ramadanului când ținerea unui post negru pe întreaga durată a zilei e o regulă absolută, care nu poate fi încălcată, iar când muezinul, din înaltul minaretului, dă de știre că a sosit ora sacră a rugăciunii, cu toții lasă lucrul deoparte și deodată cad în genunchi, fiecare pe câte un covoraș, cu fața îndreptată spre Mecca, unde trebuie să plece în pelerinaj (de departe cel mai mare din lume), măcar o dată-n viață.
Raportat la densitatea și diversitatea profunzimilor revărsate, cu grijă și generozitate, în paginile acestor cărți, recunosc că mi-a fost destul de dificil să selectez doar câteva pasaje reprezentative pentru concepția despre viață și despre lume a marelui scriitor egiptean.
„ Noi n-avem nici un amestec în ce hotărăște Allah, zise mama, încercând să pară indiferentă. Viața și moartea sunt în mâna lui, iar pesimismul este de la diavol. (…) Liniștește-te ! Nimeni nu scapă de moarte ! Oamenii mor fie dintr-un motiv, fie din altul… sau pur și simplu fără nici un motiv. (…) Dragostea mea este un argument al acestei lumi împotriva pesimismului. Ea m-a ajutat să înțeleg că moartea nu este lucrul cel mai îngrozitor de care trebuie să ne temem și că viața nu este lucrul cel mai minunat la care s-ar cuveni să jinduim, că în viață există și lucruri urâte, de care omul nu scapă decât prin moarte, dar și lucruri sublime, pentru care merită să-și dorească veșnicia. Acestea din urmă te îmbie cu un glas seducător, asemenea notei fa din gama do major, zburând de pe struna lăutei; iar dacă ți-ai putea imagina și culoarea lui, aceasta n-ar putea fi decât albastrul adânc al cerului, chemând către înalturi. ” – Naghib Mahfuz, Palatul Dorinței
„ Ateismul este o soluție ușoară! (…) O soluție facilă! Fuga de obligațiile pe care un bun credincios le are față de Domnul lui, față de sine și față de lume. Nu există argument al ateismului care să poată fi socotit mai puternic decât dovada credinței.” – Naghib Mahfuz, Strada Zahărului
„ N-am auzit vorbindu-se decât despre Hitler… Mă întreabă dacă e departe de noi… Cine știe?… Cine mai știe ce înseamnă astăzi aproape sau departe… (…) Deodată tunurile porniră ca o grindină fără să mai lase piepturilor nici un răgaz să răsufle. Privirile rătăceau fără țintă și toate limbile amuțiseră. Totul dură mai puțin de două minute, care părură un veac. Toți așteptau cu sufletul la gură ca bubuitul terifiant s-o ia de la capăt, dar liniștea se așternu apăsătoare. (…) Se pare că viața le reamintise în aceste clipe întunecate tuturor vanitoșilor cât de mare este prețul ei, ce nu poate fi comparat cu nimic pe lume. ” – Naghib Mahfuz, Strada Zahărului
„ Ne plictisim de dragoste atunci când ea există, iar dacă s-a dus îi simțim lipsa! își zise Kamal în sinea lui, când rămase singur. (…) Se așternu o tăcere încordată. Probabil că iubita lui socotește lucrurile cu cântar de farmacie. Asta e interpretarea materialistă a iubirii! Visase la o nebunie dulce, dar nici vorbă de așa ceva! Țara asta a noastră e tare ciudată. În politică se lasă mânată de sentimente până la extremă, iar când e vorba de iubire, acționează cu o rigoare de contabil. ” – Naghib Mahfuz, Strada Zahărului
„ Mă adresez vouă, celor care râvniți și trudiți să aflați ce-i fericirea și vă mărturisesc că eu am descoperit-o în cuvântul gol, în tăcere și chiar în nimic. Doamne ce semeți sunt pomii de pe marginea șoselei! Iar crengile lor parcă au moliciunea brațelor și se înlănțuie deasupra drumului, țesând un cer de culoarea verdelui copt. ” – Naghib Mahfuz, Palatul dorinței
Și închei cu o altă spovedanie la care am mai făcut referire: când am ajuns pentru întâia dată la Roma, cineva a întrebat, fără vreo urmă de răutate sau de ironie strecurată în întrebare, „dacă nu mi-a căzut falca?” (de uimire, bineînțeles), răspunsul pe care l-am însăilat atunci fiind următorul: „prin intermediul cărților citite am fost deja acolo, de atâtea ori, având de făcut doar unele retușuri la decorurile detaliate puse în scenă de imaginația mea”. De data asta însă, călăuzit de Naghib Mahfuz, am fost la Cairo mai bine de două săptămâni.