Între două focuri din Călimani

Ceasul focului la munte! Sute de ceasuri am petrecut la foc, ziua și noaptea, vara și iarna, pe vârfuri și în văi, în stâne, la schit sau într-o casă de adăpost; toate erau înzestrate cu același farmec, iar fiecare și cu farmecul său deosebit, căci fiecare foc are un suflet individual. (…) Dulce e clipa, când cel dântâi cârlionț de fum albăstrui se ridică din mica piramidă de cetină și de surcele așezate cu chibzuială. Și nu te superi, ci râzi și te bucuri, chiar atunci când rotogolul ușor se schimbă într-un nor gros, alb, înecăcios și care adesea te prigonește, pe orice parte a focului te-ai așeza. Ce-ți pasă! Doar nu te îneacă fumul murdar de lignit în vreo catacombă negricioasă ce se cheamă o uliță orășenească, ci te îneacă un fum curat de brad, cu miros de rășină. În lungul și strălucitul șir de focuri care-mi luminează amintirile, unul singur a rămas o pată posomorâtă.” – Cartea Munților, Bucura Dumbravă.

Și noi am avut de îndurat, cândva, un foc plăpând, neputincios. Cu el n-a fost trai pe vătrai, nici mâncare pregătită la ceaun, nici căldură la șale și limbi de lumină, ci doar fum, fără scrum, și un ceai, fiert cu chiu și vai.

Era în vara anului 2005 când, sunând adunarea, ne-am prezentat, sub patrafirul muntelui, la raportul de dimineață (un fel de apel al bocancilor), mai mulți ca niciodată, întâmplându-se atunci ca aproape fiecare părtaș să aducă cu el câte un prieten, fin sau vecin, toți laolaltă formând o ceată amestecată (cei mobilizați aflându-se paliere diferite de inițiere în tainele și metehnele muntelui), cu mențiunea că pentru unii participanți această ieșire amicală a constituit prima și ultima ascensiune montană.

Am urcat în Călimani (sau Kallimani, în greacă, ori Kaliman, în slavă) urmând ruta Dorna Candreni-Poiana Negrii, cu mașina până la schit, iar mai apoi cu rucsacul cel mare în spinare, prin marea de nori joși, deloc prietenoși.

Nici la stanele celor 12 apostoli nu am avut parte de o vizibilitate mai bună, dar în pofida acestui fapt, farmecul pe care acest loc îl etalează nu i-a fost afectat.

După primul popas de noapte, petrecut pe culme, într-o necontenită ploaie mocănească, un cort intrat la apă, o pereche de bocanci murați și o pelerină uitată acasă au cântărit greu în luarea deciziei de a coborî cu toată trupa în satul Gura Haitii, mai ales că vremea nu da semne vădite de îndreptare.

Aici, în sătucul cu nume de cățea rea, prin amabilitatea unui inginer silvic, ni s-a oferit și un adăpost : o încăpere cu două paturi și o sobă cu plită, alăturat căreia, sub același acoperiș, se afla o șură spațioasă în care ne-am instalat corturile și ne-am întins rufele la uscat.

Și chiar dacă și în a doua noapte a plouat, câțiva (nu mai mulți de un pluton) ne-am încumetat să urcăm iarăși pe munte, nu pe poteca ce șerpuiește pe Piciorul Hârlei (pe care o urmasem, în coborâre, cu o zi înainte), ci pe cărărușa bătută pe Piciorul Pietrelor Roșii și care duce în Vf. Tămăului, prilej cu care, printre valurile succesive de ceață și un răgaz sub o stâncă surplombată (cât a ținut un ropot de ploaie), am fost răsplătiți cu câteva cadre clare asupra depărtărilor și mai ales a formelor de relief ruiniform, în care fiecare montaniard vede altceva, unele dintre formațiunile de piatră purtând nume adecvat alese.

Din câte se pare, denumirea de Călimani provine de la mitologicul neam de uriași ce ar sălășlui în peșterile munților și care, din când în când, ar da la o parte lespedea de la intrare, pentru a putea ieși afară și a lua pe lumea cealaltă o întreagă turmă de oi, cu tot cu ciobani, câini și măgari, cum se spune că s-ar fi întâmplat, în anul 1919, în Farcău (Munții Maramureșului), istorioara despre această stranie dispariție fiind demnă de poezia Miorița și romanul Baltagul.

În Munții Călimani, priveliștile sunt pitorești și ar putea fi pe deplin fructificate dacă drumul ce leagă Șaru Dornei (Suceava) de Bilbor (Harghita), ce traversează perimetrul fostei cariere de sulf de sub Vf. Negoiul Românesc și care trece cumpăna de ape, la peste două mii de metri altitudine, în imediata vecinătate a Vf. Rețițiș, ar deveni practicabil, cu orice tip de mașină, pe întreg traseul anterior arătat.

Și chiar dacă, spre deosebire de alte incursiuni spre înălțimi, această drumeție nu s-a remarcat prin performanțe montane, ea a reușit să iasă în evidență prin distracția la care participanții s-au dedat și prin timpul generos alocat fotografiei, în prim-planul obiectivelor stând, cuminți, câinii de la stâna lui Creța, un cioban de pe Valea Șieului care ne-a răsfățat cu balmoș, tocăniță de hribi și alte bunătăți.

Și ca un făcut, ca o excepție de la regula că tot ce începe prost, se termină și mai rău, în poiana cabanei amplasată pe pârâul Haita, în ultima seară – poate și ca ca o justă compensare – am înălțat cel mai feeric foc de tabără. Unul fără egal, ca dimensiuni, ca suită de trosnituri și ca puzderie de scântei: fulgi și funigei.

Iar alăturat focului de tabără s-a dat viață și unui foc de vatră având ca temelie o buturugă, prefăcută, cu dălți aprinse de rubin și de safir, într-o boltă de jar, de aur ce dă în clocot , ce a zămislit, cu tihneală, o tocană la care fiecare și-a dat cu părerea pe partea de condimentare și a venit cu câte o idee trăsnită, de îmbunătățire.

Și cum încă de pe vremea aceea se cânta, cu foc, la fiecare foc de tabără montană „Balada fulgerată de vânt”, concepută pe versurile regretatului poet maramureșean Ion Voicu și care, la ceva ani distanță, a fost ridicată la rang de regină și pe scena urbană, repertoriul nostru vocal (intonat, sau mai degrabă lălăit, pe nu știu câte voci sculptate de țuica fiartă „cu secărică”) debuta negreșit și se termina cu : „Rău mă dor ochii, mă dor / De lumina stelelor,/ Și mă duc și iar mă duc, / Până la izvor sub nuc, / Și mă fac și iar mă fac, / Lemn de brad și lemn de fag”.

Au trecut ceva ani de atunci, dar toate amintirile mi-s vesele și vii, din această drumeție de pomină culegând, ca suvenir, pomul cu pietre.