Când distanțarea socială devine absolut necesară, interacțiunea umană directă și deschisă, cu care am fost învățați, poate fi compensată corespunzător cu lectura. Descartes spunea: „Să citești cărți bune este ca și cum ai purta o conversație cu cei mai de seamă oameni ai secolelor trecute”, iar Charles W Eliot afirma: „Cărțile sunt prietenii cei mai liniștiți, consilierii cei mai accesibili și înțelepți, precum și profesorii cei mai răbdători”.
Cel care nu citește e un om sărac spiritual, ancorat doar în realitatea cotidiană. Când o carte (călăuză credincioasă) te așteaptă cuminte pe biroul din bibliotecă sau așezată pe noptieră, la căpătâiul patului, e suficient să o deschizi pentru a-ți lua lin zborul spre o altă lume descrisă în detaliu de scriitor, dar imaginată în concret de cititor.
Astăzi vă propun trei cărți având același format, în sensul că acțiunea fiecăreia dintre ele se desfășoară pe parcursul a doar 24 de ore, relevând cu tărie faptul că, într-o simplă și singură zi, trăită de un om obișnuit, faptele, grijile, impresiile și gândurile acestuia pot constitui un întreg univers ce merită imortalizat în filele unei cărți.
Pentru început, dacă tot avem acum timp suficient, vă propun un roman de referință, o carte complicată pe care am citit-o recent: „Ulise” de James Joyce, similară în folosirea simbolurilor, întrucâtva, cu romanul „Jocul cu mărgele de sticlă” scris de Hermann Hesse, pe care eu n-am reușit să-l lecturez până la final.
Se spune despre „Ulise” că este capodopera modernistă absolută așezată la loc de cinste, în „panteonul” literaturii universale. Titlul face referire la eroul epopeii scrisă de Homer, iar pe parcursul cărții se fac unele trimiteri și referiri la situații și episoade din poem, inclusiv paralele la personaje, dar pentru mine, un cititor de rând, a fost dificil să le identific.
Cartea relatează evenimentele presărate în calea lui Leopold Bloom în data de 16 iunie 1904 (zi ce poartă pe întreg mapamondul denumirea de Bloomsday), fiind o experiență literară aparte, o provocare pentru oricine, o piatră de încercare de care nu a trecut nici partenera de viață a scriitorului, aceasta abandonând romanul fără a-l parcurge în totalitate.
Până te obișnuiești cu stilul autorului, cartea pare imposibil de citit. Lectura e greoaie, te chinuie și te determină să-ți storci mintea pentru a nu scăpa esența. Firul epic e încâlcit, nu curge cursiv și te poticnești la fiecare frază. Monologul interior e întortocheat și haotic. Sensul și înțelesul cuvintelor sunt ascunse în spatele unor dialoguri excesiv de stilizate, într-o galaxie de personaje meteorice, ce intră în scenă numai pentru o clipă, rostesc replica și dispar definitiv din peisajul cărții.
Nu mi s-a părut un roman atât de murdar (obscen), de grețos și groaznic, precum s-a spus inițial, la data publicării lui (1922). Erau pe atunci, cu siguranță, alte standarde literare. În schimb, în amalgamul de idei al unui liber-cugetător, adunate fără o logică și rațiune evidentă, afli pe alocuri un anume umor, o ironie amară și tristă, o profunzime dosită în banalitate, precum și o dorință vădită de a impresiona cu ineditele jocuri de cuvinte și vocabularul întrebuințat : „S-a războit toată viața cu contrasmagnificandiudeobangtialitatea?”.
Cu speranța că v-am stârnit curiozitatea voi trece la următorul roman: „Noapte la Lisabona” de Erich Maria Remarque, publicat în anul 1962, un „love story” derulat sub spectrul declanșării celui de al doilea război mondial. În cadrul cărții, pe parcursul unei singure nopți, un refugiat german rămas fără forța de a merge mai departe (soția, grav bolnavă fiind, se sinucide în ajunul traversării Atlanticului) relatează povestea sa de viață unui alt refugiat disident și disperat, de aceeași etnie, căruia îi oferă gratis viza și biletele de vapor spre America, și implicit o șansă de supraviețuire.
Ultima carte recomandată, în care acțiunea se petrece în duminica a șasea de după Paști și intitulată sugestiv „Duminica Orbului”, a fost scrisă de Cezar Petrescu și publicată în anul 1934. Rezumată în câteva cuvinte, cartea pune pe tapet doi tineri ce par predestinați și care s-ar fi putut salva unul pe altul (el se luptă cu viciul jocului de noroc, ea cu slăbiciunea pentru un bărbat care nu o merită), ce se întâlnesc pe peronul Gării de Nord, se îndrăgostesc la prima vedere și își dau întâlnire, dar soarta țesută de alții le fură această șansă de eliberare.
Pentru a nu vă plictisi o să redau un singur fragment de final, imediat ce orbul cerșetor e omorât : „Totul va fi cum a mai fost. Viața curge ca ieri, ca alaltăieri, de o veșnicie. Vânzătorul de gazete răcnește în văzduhul somnoros al dimineții: Univers! Dimineața! Ziarul! Faptele diverse nu durează mai mult de o zi”.
Și vă rog nu uitați: „Sunt două lucruri esențiale ce te fac înțelept: cărțile pe care le citești și oamenii pe care-i întâlnești” (Jack Canfield).