Normalitate

Data de 21 martie e pentru mine o zi aparte: e ziua de naștere a bunicului Macedon. S-a născut în anul 1897 și a murit în 1985, în ultima mea zi de liceu. Un om înțelept, cu mintea deschisă la nou și cugetul curat și cumpătat, cum rar de-a lungul vieții am mai aflat. Dumnezeu să-l odihnească și să-l așeze în tabăra drepților.

E o zi în care s-au petrecut și alte evenimente importante: a intrat în vigoare Codul Civil al lui Napoleon (1804), preluat de România în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza și care a rămas în vigoare aproape 150 de ani; s-a născut celebrul compozitor Johann Sebastian Bach (1685), iar Otto von Bismark a devenit cancelar al Germaniei (1871). Această dată are și alte multiple semnificații, fiind ziua mondială a teatrului de păpuși, ziua internațională a poeziei, a pădurilor, a copiilor străzii, a sindromului Down, a luptei împotriva discriminării rasiale și de combatere a insomniei.

Revenind la istorie, de-a lungul ei, normele legale, moravurile, datinile, bunul simț și bunele maniere au suferit schimbări succesive. Unele cusururi, practici proaste și chiar non-valori au fost împinse peste culme, din valea viciilor înspre valea virtuților. Căsătoria, cinstea, credința în Dumnezeu, au fost puse adesea la colț și calificate ca stupide și desuete. În schimb, dat fiind întinderea ca o pecingine, corupția, snobismul, desfrâul, kitsch-ul, jocul de noroc, consumul de droguri dau să treacă hotarul, spre tărâmul firescului. Lucrurile de demult ce le încântau pe femei: scoaterea pălăriei, urmată de o mică plecăciune și sărutul mâinii sunt definitiv îngropate. Mai ales acum când …

E dimineață. La țară, e parfum de primăvară. În oraș, străzile sunt aproape pustii, ca după revelion. Trecători grăbiți, ce se ocolesc, pe departe. În fața farmaciei câțiva oameni stau înșirați regulamentar la câte un metru distanță, unul de altul. Intru în magazinul de cartier să-mi fac obișnuitele cumpărături. Pun mâna pe clanță, căci ușa e închisă. Mă întâmpină patru perechi de ochi, adică patru doamne mascate și înmănușate. Sunt tăcute și par crispate. Dau binețe, cum se cuvine. Din spatele măștilor se aude un fel de murmur. Pășesc înspre galantar. Mi se atrage atenția că nu m-am dezinfectat la intrare. Mă întorc la ușă și zăresc un recipient cu o soluție albastră. Spun în sinea mea că s-a sfârșit cu pâinea caldă și stropul de sare folosite până acum la întâmpinarea oficialităților. De acum înainte și ei vor fi întâmpinați cu halatul și dezinfectantul. Mă conformez întocmai și pentru a mă încadra în peisaj îmi pun masca. Comand câte ceva. Surprinzător însă, aceleași mănuși îmi pun în pungă produsul și îmi dau apoi restul. Mulțumesc, deși nu prea aveam de ce, și din nou se aude un mormăit. Dau să ies, dar fără să știu că e în spatele meu un alt client, și când mă întorc, reduc distanța dintre noi. Se dă repede în lături, speriat. Nu e mascat și e un cunoscut îndepărtat de-al meu. Îmi dau jos masca să fiu ca el. Mă recunoaște. Altădată, am fi dat mâna și am fi schimbat câteva cuvinte. Stăm încurcați o clipă. Nu știm cum să procedăm. Noroc că ușa se deschide și facem loc noului sosit, îmbrăcat cu un combinezon albastru, de protecție. Ne zâmbim amar și ne facem un semn discret cu mâna, a lehamite, a revedere.

Nici nu mai știm care este normalitatea. Să porți mănuși și mască? Dacă da, ar fi trebuit împărțite egal la toată lumea. Dacă nu, panica e propagată și de noua înfățișare: doar ochi și urechi, cum ne cereau părinții să fim la școală, căci gura mare și vorbitul de aproape, însoțit de gesturi teatrale, specifice latinilor, ne fac vulnerabili.

Un lucru e sigur normal: să ocrotim persoanele vârstnice, să le securizăm pe cât posibil și să le facem noi, copiii și nepoții lor, cumpărăturile de primă necesitate: alimente și medicamente. E timpul să nu ne mai punem noi pe prim plan, să lăsăm deocamdată deoparte prioritățile și preocupările noastre și să le asigurăm tot ajutorul și sprijinul de care au nevoie pentru a depăși situația de criză. Vă propun un mic exercițiu de sinceritate: Haideți să așezăm pe un taler al balanței ce am primit de la părinți (iubire nemărginită, grijă, rugăciuni la cel de sus, câțiva bănuți economisiți cu greu și dăruiți cu drag nepoților, de-ale porcului, de toate din grădină, sarmale de sărbători…) iar pe celălalt ce am oferit noi părinților (mărunțișuri ieftine cu care le-am umplut vitrinele, motive de stres, o îmbrățișare făcută în treacăt și un „vai mamă, nu trebuia…”). E timpul potrivit pentru a ne plăti din datorii. Iar dacă părinții ne sunt departe ori duși dincolo, putem lua de suflet un bătrân singur. Nu trebuie să îngropăm solidaritatea și nici să capitulăm în fața disperării, insensibilității și intoleranței.

Și să mai facem ceva: să ne rugăm, cum știm fiecare. În romanul „Calvarul” de Alexei Tolstoi am aflat un pasaj elocvent: „…Am uitat de Dumnezeu, și Dumnezeu ne-a uitat pe noi. Ascultă-mă pe mine tinere… ”

Mai am ceva: un fragment fabulos din „Despre omul frumos” de Dan Puric, legat de traversarea Atlanticului și de prezența în avion a unor băbuțe de la țară, îmbrăcate în negru, înfofolite și cu papornițe.

„A început să se clatine avionul. Avionul se clătina și la toți ne-a fost frică, inclusiv mie. Mi-am pus centura, stewardesele au plecat și ele speriate. Babele, în schimb, stăteau lângă mine și se sprijineau de partea de sus, ca și cum ar fi mers cu rata. Zic:

-Maică, stai jos, că a început furtuna. E pericol să ne prăbușim. Nu ți-e frică?

-Lasă mamă, răspunde băbuța, mi-am făcut o cruce, la Dumnezeu nu insist!… Ajunge.

În siguranța ei stăteau două mii de ani de creștinism. Iar eu, pe lângă băbuță, eram un puric.

Eu eram imaginea de azi a României în lume, iar ea era icoana neamului din totdeauna.

Băbuța m-a reîncreștinat într-o fracțiune de secundă și, astfel, am văzut din nou Omul Frumos”.