O spun răspicat, din start: Meteora e cel mai frumos loc de pe pământ.
Magie și mister.
Și tot de la început mai spun: oricât de meșterite ar fi cuvintele folosite tot par prea sărace – și aparatul de fotografiat la fel de neputincios în materie de exprimare – pentru a reda anvergura miracolului de Trikala, în trecut Principatul Pindului, locuit de aromâni. Cele 0 mie de stânci ce se înălță din Câmpia Tessaliei și cei peste o mie de ani de trai monahal dus pe creștetul ori în pântecul acestor pietre, îndumnezeite de atâta rugă și trudă, îți insuflă un sentiment ciudat, amestecat, de teamă și de admirație.
Cu noaptea-n cap am urcat pe unul dintre uriașii de piatră și am stat nemișcat deasupra satului adânc adormit. Tăcere, vederi largi spre depărtări și o lină lumină lăuntrică, imposibil de descris.
Dintre cele 24 de mănăstiri – marea majoritate ridicate în Evul Mediu -, la Meteora sunt astăzi în uz și vizitabile doar șase, restul fiind degradate, din diverse motive, inclusiv a bombardamentelor abătute asupra lor în timpul celui de-al doilea război mondial.
Din câte se știe, la începuturile istoriei acestor locuri, călugării viețuiau solitar în grotele tainice ale Meteorei, de unde coborau în fiecare duminică pentru a se ruga împreună în Schitul Doubiani, situat în capătul de sus al satului Kastraki – un fel de portal pe itinerariul cu minuni monahale.
Cu drobul deasupra capului, bisericuța Schitului Doubiani.
Singură, în așteptarea soarelui.
Modestia întruchipată, clădită din lemn și piatră.
Denumirea de Meteora este atribuită Cuviosului Atanasie, considerat ctitorul primei mănăstiri construite pe stâncă, cuvântul meteor având, în vechea limbă greacă, semnificația de obiect suspendat în aer. Privite din câmpie, cum se înalță cu trufie tocmai în miezul ei, stâncile aduc oricum cu niște meteori căzuți din cer și înfipți în pământ, în fața cărora te preschimbi și tu într-o stană de piatră imediat ce zărești clădirile cățărate pe colții ascuțiți de stâncă și realizezi ce strădanii au presupus edificarea lor.
Mănăstirea Sf. Nicolae Anapafras (a Odihnirii), cea mai de jos sub aspect altitudinal, dar nu cea de pe urmă, căci e construită în secolul al XIV-lea, pe trei nivele, cu două biserici suprapuse (una neprevăzută cu ferestre) și o capelă situată la ultimul cat.
Mănăstirea Rousanou, o altă splendoare-n stâncă, durată deasupra lucrurilor lumești, accesul putând fi realizat fie pe treptele dăltuite-n piatră, fie pe poteca cotită, prin verde de codru pitită.
În incinta Mănăstirii Rousanou – originea denumirii fiind încă incertă – sălășluiește Biserica Sf. VarVARA, un nume pe cale de dispariție în registrele actelor de stare civilă.
Pe stânca din stânga e situată Mănăstirea Sf. Ștefan, edificată în secolul al XIV-lea și unde, în prezent, se poate ajunge pe un pod aruncat deasupra abisului, iar prin pereții verticali de piatră se zărește orașul Kalambaka (în grecește are înțelesul de cetate trainică) mărginit de râul Pinios, iar în fundal Munții Pindului.
Agia Triada sau Mănăstirea Sf. Treime: spectaculoasă, ridicată pe o stâncă singuratică, și ca să-i treci poarta ești nevoit să cobori 140 de trepte, săpate-n stâncă, până în prăpastie, după care să urci alte 140 de trepte, cioplite și ele în blocul de piatră. Până în anii 20 ai secolului trecut, accesul la toate aceste mănăstiri se făcea doar pe scări suspendate, împletite din sfoară, iar pentru cei bătrâni și bolnavi, cu năvodul.
Stânca încoronată sub titlul de Holly Trinity a apărut și într-un film artistic: „Doar pentru ochii tăi”, turnat în anul 1981, cu James Bond 007 (Roger Moore) în plină acțiune.
Mănăstirea Megalo Meteor sau Marele Meteor reprezintă centrul de comandă al ansamblului monahal, fiind și prima mănăstire edificată, pe stânca ce purta numele de Platilithus (Piatra Lată).
Pelerinii, șerpuind pe culoarul, cu tuneluri, al celor trei sute de trepte și câtă liniște se depune peste așezământ după plecarea lor și încheierea programului zilnic de vizitare.
Recunosc că Mănăstirea Varlaam mi-a rămas strâns lipită de suflet, fiind impresionat și de arhitectura simplă și elegantă a clădirilor lipite de marginea de sus a stâncii, dar mai ales de devotamentul dovedit, fiind necesari douăzeci și doi de ani pentru ridicarea, cu funia, a materialelor de construcție și a doar douăzeci și două de zile pentru ridicarea primei biserici și a chiliilor de început. Nu se mai știe însă câți ani au fost necesari pentru a face grădinile suspendate, cât pământ a fost cărat în coșuri, pe spinarea măgărușilor, până la baza stâncii și apoi tras sus cu frânghia, susținută de scripeți, întrebuințată și astăzi pentru aprovizionare. De apa ce a fost necesară, nici nu e potrivit să mai pomenim.
În alveolele stâncilor se mai văd ruinele străvechilor schituri, încărcate de spiritualitate. Din păcate, în restrânsa mea călătorie la Meteora nu am văzut Mănăstirea Ypapanti (ținutul aparținând cândva ducilor de Ypati) ce arareori are poarta deschisă, nu am ajuns la Peștera Theopetra (locuită secole-n șir de asceți), nu am parcurs traseul Kastraki-Valea Panaghia-Aghios Antonios, nu am urmat vechiul drum al călugărilor: Kalambaka-Agia Triada și nici nu am făcut drumeția, de preferat în circuit, la stâncile acoperite de mănăstirile închinate Sf. Duh și Caligrafilor, ambele aflate în ruine. Tocmai de aceea, cândva, aș vrea să revin.
Unii văd doar un conglomerat de stânci, alții calcă ușor cu sufletul simțitor pe comori, dar cutremurați – și muți de uimire – sunt absolut toți.
Un loc ideal pentru înălțare, prin cugetare, nu neapărat de natură religioasă.
O evadare din dimensiunea timpului.
Învățând -sau doar repetând – verticalitatea.
Imitând drumul ce urcă muntele, târându-se printre râpe și înfășurându-se în jurul stâncilor… Nu se caină, nu se mânie, ci tace, face și se desface, încolo și încoace.
O stăreție, de aleasă măreție. Nu mă întrebați cum de fulgerul nu lovește în clădirile mănăstirilor, fiindcă nu știu ce să răspund, mai ales când vine vorba de trecut și când nu era încă paratrăsnetul cunoscut.
Tu cu tine și drumul ce duce spre Domul (Domnul).
O pădure de piatră, în care o simplă batere de clopot sau de toacă provoacă un torent de reverberații în zigzag. Închipuiți-vă ce avânt și cânt de vânt e acolo pe timp de furtună când fiecare sunet răsună, zăbovește, împovărează atmosfera…
Din punctele de panoramă, însemnate pe orice hartă, se deschid priveliști pitorești spre împrejurimi și spre zările poleite cu aur, la apus.
Iar pe timp de noapte, de pe acoperământul pământului, dedesubt stau risipite o puzderie de luminițe de licurici, în timp ce deasupra, un cer limpede, ca apa de munte, scaldă stelele și le dezvăluie, ca nicăieri în altă parte.
Și sunt sigur că de sus, din văzduh, se aude la „ațipelul de amiază” chiar și răsufletul liniștit al Domnului.
