După cum am povestit și cu alt prilej de cugetare, de la un amic am aflat că doi cunoscuți de-ai lui, încă de acum câțiva ani, au luat hotărârea de a-și petrece concediul în casă, cu argumentele că astfel nu au de suportat cheltuieli suplimentare și nici nu sunt nevoiți să piardă timpul cu deplasarea și cu statul la cozile dezvoltate în fața ușilor de intrare a obiectivelor turistice, ci doar deschid ecranul și au și ajuns în incinta Muzeului Luvru, pe canalele Veneției, pe potecile Alpilor Dolomiți…, și văd totul de îndată, în detaliu și pe îndelete.
Nu țin să fac un studiu de caz pe acest subiect sensibil, să mă amestec în amănuntele alegerilor personale și cu atât mai puțin să emit judecăți de valoare, ce sigur s-ar putea în fel și chip interpreta, dar pentru a face diferența între natural și artificial, pentru a vă îndestula toate simțurile cu senzații de aventură în natură recomand, cu căldură, o drumeție montană aflată la îndemâna oricui și realizabilă în orice anotimp, nu făcută în suiș și cu sudoare pe spinare, ci una la pas potolit, de plimbare, de-a lungul unei văi spectaculoase, ce adăpostește numeroase rarități și curiozități naturalistice: Cormaia (în maghiară Cormaja), râul ce are un aspect de reptilă, datorat parcursului prelung și văii înguste, cu mici serpentine și puține ramificații, și care, după ce străbate cristalinul Munților Rodnei pe o lungime de aproape 25 de km, se varsă în Someșul Mare, în amonte de orașul-stațiune Sângeorz Băi.
Nota de distincție al acestui parcurs de apă curgătoare își are sorgintea în culegerea de pe pantele piezișe ale versantului de dreapta, păstorit de Vf. Craiului, și ale Culmii Nedeilor, însoțitoarea de stânga, a nenumărate pâraie învolburate pe firele cărora stau înșirate cascade gălăgioase, ivite chiar și la margine de drum. Porțiunea de referință se află dincolo de confluenţa Cormăiţei cu Valea Vinului, vegheată de vechea clădire silvică, înălțată pe un colț de stâncă și situată nu departe de Cabana Farmecul Pădurii, de unde și începe, de fapt, sălbăticia, pretabilă și ea la preumblare lejeră pe drumul forestier bine întreținut, și unde întâlnim, pe cale, suita de pârâiașe sinucigașe, ce se aruncă în gol, după ce au ferestruit rocile, cu greu şi pe grosimi diferite, cu mențiunea că și matca fuiorului principal de ape este împodobită cu frumoase cascade și repetate repezişuri, mai ales în porțiunile cu aspect de defileu ori încheiate în chingile unor chei.
Este bine cunoscut că ieșirea la munte vindecă și că orice cascadă reprezintă un dar neprețuit al naturii, ce nu trebuie refuzat. Tocmai de aceea, haideți să le căutăm și, confortabil, să ne așezăm în imediata lor vecinătate, unde aerul tare (bine oxigenat), proaspăt și rece, de munte, cu siguranță ne va tonifia, ne va revigora, ne va echilibra emoțional…, fiindcă doar aici atinge, pragul de sus posibil, concentrația de ozon, de ioni negativi, de aerosoli de altitudine, compuși din particule minuscule de polen și ulei volatil emanate de pădurile de rășinoase și condensate prin mijlocirea picăturilor de apă – veritabile medicamente.
Fiecare cascadă de pe Cormaia e deosebită, doar Detunata de altădată e tot mai estompată, dar astăzi voi aborda numai o inedită cădere de apă, denumită Cascada Cheilor, situată în aval de răscrucea amintită și la câțiva pași distanță de prima păstrăvărie, vrednici de toată lauda fiind cei care au realizat investiția în inox ce facilitează ascensiunea, căci din foișorul de lemn durat lângă drum se zărește doar capătul de jos al cascadei.
I se spune Cascada Cheilor deși, în realitate, avem de a face cu o salbă de căderi de apă, o adevărată cavalcadă, nu ecvestră, ci „aquavestră”, ce ar merita poate titlul de „Înșiră-te mărgăritare” , iar în ceea ce privește termenul ce i-a fost alăturat, de chei, nici el nu pare prea potrivit, căci pârâul în cauză nu are o vale strâmtorată de către doi pereți de stâncă – înalți și abrupți – unde apa, întâlnind roci compacte, să exercite o puternică eroziune în adâncime (așa cum sunt definite ele din punct de vedere geologic), ci un șirag de praguri în care apa face tumbe, spume…
S-ar putea, totuși, ca denumirea atribuită să nu fie aleatorie, cât timp superstițiile și simbolistica din jurul cheilor este foarte bogată. Și când spun asta, am în vedere că la tot pasul și în tot ceasul dăm peste cuvântări ce conțin expresiile: predat la cheie, ținut sub cheie…, ori care fac referire, nu neapărat la dispozitivele care încuie și descuie broaște și lacăte, ci și la felurite alte forme: cheia de contact, cheia franceză (pentru fitinguri), cheia de boltă, cheia de securitate, cărți-cheie, cuvinte-cheie, cheia succesului, cheia fericirii, cheia cămării (chelarul o ținea la brâu), cheia comorii… Și în portofoliul înțelepciunii populare românești regăsim două proverbe cu tâlc identic: „sfânt ca o cheie de biserică” și „nimeni nu-i cheie de biserică”, în timp ce Mahatma Gandhi spunea că „rugăciunea este cheia dimineții și zăvorul serii”, iar în Evanghelia după Luca este amintită cheia cunoașterii: „Vai de voi, învățători ai Legii! Pentru voi ați pus mâna pe cheia cunoștinței: nici voi n-ați intrat, iar pe cei ce voiau să intre, i-ați împiedicat să intre”.
Cheia o aflăm și în muzică, la începutul fiecărui portativ, dar și ca portal către tărâmul necunoscut, încărcat de mistere; ca și cale de acces la secrete; ca magnet de noroc (poate cea mai apreciată amuletă); ca emblemă de autoritate: Stema Sf. Scaun al Vaticanului cuprinde și două chei încrucișate (una de aur și una de argint), iar ceremonia de seară a înmânării cheilor de la poarta Turnului Londrei este una și aceeași din anul 1340 încoace.
Avem și celebri purtători de chei. În mitologia păgână, zeița celebrată în Asia Mică: Cybele, ce era considerată stăpâna naturii și despre care am citit, pe undeva, că de la Măria Sa ar proveni numele de Cibeleș- Țibleș, deținea cheile pământului, închizând natura iarna și deschizând-o, din nou, primăvara. Dar și zeul cel cu două fețe: Janus (al înțelepciunii) ținea cheile începutului de an, la ușa raiului îl găsim pus de strajă pe Sf. Petru: „Îți voi da cheile Împărăției Cerurilor, și orice vei lega pe pământ, va fi legat și în ceruri, și orice vei deslega pe pământ, va fi deslegat în ceruri” (Matei, 16 : 19), iar de pe la cineva am aflat și altceva: în vechime, bunăstarea era apreciată după numărul cheilor deținute.
Și dacă tot sunt atât de importante, îl avem și pe Sf. Anton (Antonio de Padova), purtătorul de crin alb și găsitorul lucrurilor pierdute: căței, chei…, rolul acestuia, de descoperitor, fiind acordat, în petecul de lume ortodoxă, Sf. Fanurie, Sf. Teofil, Sf. Mare Mucenic Mina, pe care îi rugăm să ne dea înapoi ce am rătăcit, dar dacă cumva ne-am pierdut capul, numai Dumnezeu Sfântul ni-l mai poate arăta, dându-ne cu el de un perete.
Ca atare, ca un corolar, pentru a justifica cumva denumirea, o să spun că sarabanda de ape poate fi privită și ca un tot unitar de CASCADĂ, descifrată în CHEIA cursului vieții omului.
