Vine o vreme când conștientizezi că îți ești dator să plinești visele cele vechi, împinse pe mai târziu de chestiunile cotidiene, și când simți că dacă continui să persiști în prorogare, riști ca ele să nu mai fie…
În scurta drumeție spirituală, de doar trei zile și trei nopți pe Monte Santo, am plecat cu feribotul din Ouranoupoli sau Uranupolis (orașul cerului, în traducere liberă), după ce, pentru obținerea vizei athonite (diamonitirionul), în zorii zilei și în fața Reprezentanței Muntelui Athos, am stat la o coadă tipic românească (nu-i de mirare: peste 90% dintre pelerini sunt români), începută cuminte pe două rânduri și sfârșită într-o grămadă frământată, cu atacuri pe flancuri, fluturându-se rasa, invocându-se clasa…
Și doar privită din depărtare, dinspre mare, ți se confirmă, de îndată, că Peninsula Athosului prezintă un relief montan înalt și puternic fragmentat, ce se întinde pe aproape 60 km și are o lățime medie de 13 km, suprafața fiind partajată între cele 20 de mănăstiri autonome (ce sunt supuse direct Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol) și chinoviale (cu viață de obște în care, de principiu, totul este la comun și se împarte în mod egal, ceea ce înseamnă – chiar dacă e destul de dificil de pus în practică – că nimeni nu are ceva numai al său), aceste comunități monahale fiind cârmuite de către egumeni, ajutați în luarea deciziilor de câte un sobor, cu rol similar vechiului sfat al bătrânilor.
Prima oprire a fost la Schitul Sf. Ana (grecesc) amplasat pe povârnișul ce coboară din înaltul cerului, din Vf. Athon (2303 m altitudine) până în marea cea mare, chiliile fiind rânduite pe terase susținute de ziduri. Din câte mi-am dat seama ulterior, această porțiune de munte, situată în capătul estic al peninsulei, a rămas neatinsă încă de civilizația rutieră: motoare turate, claxoane, scrâșnet de frâne…, singura cale de urcare rămânând poteca înclinată și „îndulcită” de cele aproape două mii de trepte, bătute cu piciorul sau străbătute în șaua catârilor și a cailor de talie mică, ca odinioară.
Curtea interioară a schitului e foarte curată, iar imaginile ce se deschid spre azurul mării și verticala muntelui sunt de-a dreptul spectaculoase.
Imediat ce am intrat în incinta schitului, un călugăr grec, deosebit de atent, de binevoitor, ne-a adus o „cherasmă”, cu rol de întremare, compusă din bucățele de rahat și păhărele de rachi sau ouzo, apă de băut și, mai apoi, puțină cafea, uitând astfel, preț de câteva clipe, de neîmplinirea diplomatică a neamului românesc ce nu deține încă o mănăstire proprie: 17 sunt grecești, una sârbească (Hilanderu), una bulgărească (Zografu) și una rusească (Sf. Panteleimon), iar la prânzul târziu, servit într-o tăcere desăvârșită, am avut parte de paste cu pește, la discreție.
Se spune că Athosul e singurul loc din lume unde nici un om nu se naște, ci numai moare. Și nu se întâmplă oricum, așa cum ne-a fost dat să vedem, în biserica luminată doar de lumânări derulându-se slujba de înmormântare a unui monah (Iacob, născut în Cipru și decedat la vârsta de 96 de ani), la care am participat cu toții, conducându-l până la locul de îngropăciune așa cum petreci un prieten drag și vechi până la portiță (cu convingerea că în curând îl vei reîntâlni) și unde a fost așezat în veșmântul său monahal, fără sicriu, într-o adâncitură ce trecea cu puțin peste jumătate de metru, terminată cu o moviliță și însemnată cu o cruce făcută din două scândurele de lemn. Și nu doar simplitatea înmormântării ne-a frapat, ci și micul cimitir, ulterior aflând că acești călugări athoniți nu au un loc de veci, căci după trei ani, rămășițele lor pământești sunt deshumate și dacă sunt înmiresmate se pun la locul de cinste destinat sfinților, dacă sunt albe sunt așezate în osuar cu convingerea că și-a dobândit mântuirea, iar dacă cumva nu sunt încă destul de curate osemintele sunt reîngropate și întreaga comunitate se roagă pentru sufletul răposatului.
Spre seară, de la Schitul Sf. Ana ne-am îndreptat spre Chilia Sf. Iosif Isihastu, îngenuncheată în mica grotă scobită în buza prăpastiei și unde am participat la Paraclisul Maicii Domnului ținut de preotul călăuzitor Constantin Palade, mare fiindu-ne uimirea când, la ieșirea din bisericuța de câțiva metri pătrați, pe a cărei boltă era zugrăvit un cer înstelat și în colțuri pictată câte o cruce pusă într-un ghiveci din care răsar frumoase flori, am întâlnit mai mulți preoți și pelerini slavi ce au ascultat rugăciunea, la ferestruică, înșiruiți cuminți pe lângă pereți, cum se obișnuia pe vremuri, când nu erau atâtea catedrale, dar era credință cu carul.
O puternică impresie mi-au lăsat potecile săpate-n stâncă, ce fac legătura între mănăstiri, schituri și chilii, din care, bine dosite, se desprind cărărușe ce conduc spre colibele pustnicilor. La fiecare pas făcut resimți că nu ești vrednic să calci pe urmele tălpilor atâtor sfinți. Și chiar dacă ar fi adevărat ce zic evreii și ateii: că învierea și înălțarea lui Iisus nu ar fi avut loc și că, de fapt, ucenicii i-au sustras trupul și l-au îngropat într-un loc necunoscut – caz în care întreaga construcție a creștinismului s-ar prăbuși -, tot n-ai cum să nu te închini în fața curățeniei sufletești a anahoreților ce-și duc traiul în pustietate.
A doua zi, după slujba începută în miez de noapte (căci, așa cum se zice, Athosul e treaz și veghează când lumea, de pe întregul continent, doarme dusă) și după micul dejun, servit în trapeza de la intrare și constând dintr-o bucată de pâine neagră și un pumn de măsline, am purces la drum, tot pe o potecă pietruită pitită-n munți, prima adunare de chilii întâlnită-n cale fiind Nea Skiti (Schitul Nou), aparținând de Mănăstirea Sf. Pavel și unde ne-am adăpostit de ropotul de ploaie tocmai în capela locului de înhumare a Sf. Iosif Isihastul, preotul însoțitor Constantin Palade optând de această dată pentru Acatistul Bunei Vestiri și cum nu avea alături un cântăreț, fiecare dintre participanți a dat citire unui condac (verset). În incinta încăperii a intrat și un câine de pripas ce se luase la plecare după grup și care se uita îndelung în ochii fiecăruia dintre noi, cu toții așteptând să ridice și el lăbuța și să facă semnul crucii.
După încetarea ploii ne-am continuat deplasarea prin decorul deosebit ce se deschide spre munte, spre mare și care îți taie și respirația, și moderația, și inspirația, rostind scurt și repetat: „Superb!”, „Minunat!”, „Admirabil!”…
La câteva culmi distanță, în miezul măreț al munților am aflat Mănăstirea Sf. Pavel, susținută material de către domnitorul Țării Românești: Constantin Brâncoveanu cel Sfânt.
Remarcabili sunt și pinii, și măslinii, și arbuștii de acacia întâlniți pe țărmul cu ținută de promontoriu, cu toții bătrâni de când e lumea și pământul, temerari și tăcuți, căci cicadele nu șuieră încă.
Pe un traseu de dificultate medie, urmând o potecă cu vedere panoramică marină, am ajuns apoi la Mănăstirea Dionisiu, întreținută, de-a lungul veacurilor, de către Sf. Neagoe Basarab al Țării Românești, de către Petru Rareș al Moldovei și de către soții Ruxandra și Alexandru Lăpușneanu al Moldovei. Construcția aduce cu un vechi castel medieval, cățărat pe o stâncă de pe țărmul mării și care adăpostește, printre alte odoare de mare preț, „Mâna Dreaptă a Sf. Ioan Botezătorul” (ce a atins, la botez, creștetul mântuitorului) și Icoana Maicii Domnului a „Imnului Acatist”, atribuită Sf. Evanghelist Luca.
În incinta Mănăstirii Dionisiu ies în evidență covoarele de pietre, de aceleași culori și dimensiuni, ce sunt culese de pe malul mării și care sunt minuțios încastrate în stratul de beton.
De la Mănăstirea Dionisiu, pe o cărărușă ce sare din stâncă-n stâncă am urcat la Chilia Sf. Nifon, ce a fost, mai întâi, patriarh ecumenic al Constantinopolului și ulterior mitropolit al Țării Românești (pe timpul domnitorului Radu cel Mare), retrăgându-se apoi în Athos, la câțiva pași depărtare de Mănăstirea Dionisiu, într-un loc liniștit, cu priveliști pitorești.
Și ca niște alice, stau răsfirate, delicate flori de citrice.
După întoarcerea în foișorul amplasat la intrarea Mănăstirii Sf. Pavel, unde ne așteptau rucsacii (în Athos nu se fură!!!), ne-am îmbarcat în microbuz și urmând firul unui drumeag ce se desfășoară în strânse serpentine, am traversat culmea munților ajungând la Schitul Lacu (românesc), un schit idioritmic, cu viață de sine, constituind, în fapt, o frăție de chilii (supuse direct mănăstirii de care aparțin), ce slujesc în locașurile proprii pe parcursul săptămânii, în afara zilelor de duminică și a marilor sărbători când slujbele sunt oficiate în biserica centrală (Kiriakon – duminical), cu mențiunea că fiecare chilie conduce schitul, prin rotație, pe parcursul unui an, monahul cârmuitor numindu-se dicheu, situația fiind identică la Schitul Sf. Ana (Mănăstirea Marea Lavră) și Schitul Nou (Mănăstirea Sf. Pavel).
Aici, târziu în noapte, în lumina slabă a paraclisului lipit de clopotnița Kiriakonului, părintele Palade (călăuza noastră) ne-a spovedit cu măiestrie, cu răbdare pe toți cei care am binevoit, împărtășania fiind făcută abia după slujba oficiată la cinci dimineața. Nu întâmplător am adus vorba despre această chestiune intimă, ci pentru că, poate pentru întâia dată, am avut ocazia de a discuta deschis până la capăt nu doar cu preotul de lângă mine, nu numai cu Dumnezeu, ci în primul rând cu mine, cu conștiința mea, iar eliberarea (descărcarea de gestiune) a fost una pe măsură, a doua zi aflând de la ceilalți că ne-am îndreptat cu toții, spre patul sărăcăcios al chiliei, ușori și curați.
E cunoscut faptul că Muntele Athos e încărcat de racle cu relicve și de icoane făcătoare de minuni. Oricum, fericiți sunt cei care cred fără să-l vadă, fără a se îndoi de puterea tămăduitoare a moaștelor, fără a-și pune întrebări fără răspuns, fără a cerca să cerceteze dincolo de cugetul său…
Am ajuns apoi în Kareia sau Kareiea (la greci Karyes) – capitala Athosului, un orășel cu o singură stradă șerpuită de-a lungul căreia, în afară de așezămintele monahale și reprezentanțele celor 20 de mănăstiri athonite, aflăm și poliția, poșta, banca, spitalul, hotelul, precum și o serie de cafenele, magazine (unde se vând și băuturi alcoolice!!!), localuri de servire a mesei (inclusiv cu carne!!!)…
Clădirea centrală este Protatul, sediul organului legislativ și executiv al Athosului, Sfânta Kinotită (comunitate) fiind alcătuită din reprezentanții celor 20 de mănăstiri, ce au drept de vot egal și care se întrunesc de două ori pe săptămână (marți și joi), conducerea executivă revenind, prin rotație, unui consiliu format din câte patru membri (anul fiind împărțit în cinci perioade), calitatea de protoepistat (protos) fiind deținută pe rând numai de către reprezentanții mănăstirilor Marea Lavră, Vatopedi, Iviru, Hilanderu și Dionisiu.
Vizavi de Protat se află Protatonul (biserica principală) – un vechi locaș de rugăciune, având hramul Adormirea Maicii Domnului.
Se spune că Muntele Athos e Grădina Maicii Domnului, fiindu-i sortit să vestească aici Evanghelia Fiului Său. Și se vede…
La mică distanță de Kareia se află Mănăstirea Cutlumuș, a cărei biserică a fost ctitorită de Nicolae Alexandru, domnitorul Țării Românești, locașul fiind cunoscut multă vreme ca Lavra Țării Românești, aici sosind mulți monahi români pentru o înaltă viețuire duhovnicească.
Nu departe de Mănăstirea Cutlumuș, urmând o potecă bine umbrită, se ajunge la Chilia Panaguda, în care s-a retras o vreme marele duhovnic Paisie Aghioritul, renumit în toată lumea ortodoxă pentru învățăturile sale spirituale.
Athosul a cunoscut de-a lungul istoriei și răstimpuri de înflorire și de bunăstare, și perioade de declin și de părăsire, clopotele din Athos bătând grav și îndelung în vremurile de restriște, când peste mănăstiri au năvălit pirați, cruciați, uniați, cotropitori otomani…, ce au jefuit, au schingiuit, au incendiat… În timpul revoluției din anul 1821 s-a ridicat interdicția de intrare a femeilor în Athos, pentru ca familiile răsculaților să se poată ascunde aici de persecuțiile soldaților turci, dar pașa, furios fiind, a trimis armata pe munte unde a rămas până în anul 1830 săvârșind o serie de silnicii și de multe alte acte abominabile. Abia în anul 1912, Athosul a fost eliberat de sub jugul turcesc și declarat stat monahal independent, sub protectorat rusesc, și doar în anul 1926 a fost recunoscut ca Republică Monahală cu statut de autonomie, parte integrantă a Greciei, fiind inclus în anul 1998 pe Lista Patrimoniului UNESCO, dovadă făcând amplele lucrări de renovare și de conservare a arhitecturii bizantine aflate în plină desfășurare și care, inerent, implică un plus de modernism, de tehnologie: cariere de piatră, gatere de lemn, panouri fotovoltaice, mașini (mari și mici) pe drumurile tăiate printre munți…
În centrul capitalei athonite, dar sub jurisdicția Mănăstirii Vatopedu, se înalță un grandios edificiu: Schitul Sf. Andrei, fost rusesc, astăzi grecesc. Ca și în cazul Schitului Sf. Ilie (grecesc – Mănăstirea Pantocrator) și a Schitului Podromu (românesc – Mănăstirea Marea Lavră), aici ființează un schit chinovial – cu viață de obște, comunitatea de călugări fiind condusă de un dicheu ales pe viață dintre monahii așezământului. Schitul e impresionant prin dimensiuni, prin armonia de culori, prin liniștea întreținută de înaltele-i ziduri…
Sunt locuri în Athos ce sunt situate parcă în afara timpului sau în care timpul trece fără să le atingă. Și nu doar liniștea pusă cu mâna îți prilejuiește această impresie, ci și zidurile ce împânzesc întregul munte și care-ți șoptesc: „timpul fără de început și fără de sfârșit e aici…”
În Athos sunt nenumărate chilii, adică case de locuit ce au alipite câte o bisericuță. Dacă are această dorință și banii necesari (ori un sponsor pentru care se roagă și căruia îi oferă periodic cazare și împrospătare spirituală), oricare monah athonit poate cumpăra o chilie liberă de la o mănăstire, contra unui preț, convenit în raport de gradul de degradare al construcției și de suprafața de pământ arondată, actul de împroprietărire (denumit omologhie) impunând lucrări de îngrijire și de îmbunătățire în sarcina monahului care o achiziționează (numit gheronda). În fond, operațiunea juridică nu constituie un transfer deplin a dreptului de proprietate (lipsind prerogativa de dispoziție a bunului), fiind predată numai posesia (ce-i drept viageră), chilia revenind mănăstirii la moartea cârmuitorului cumpărător sau în caz de neîngrijire ori părăsire.
Lângă Kareia, nu departe de drum și totuși bine ascunsă, într-o oază de verdeață, am aflat Chilia Sf. Gheorghe – Kapsala, aparținând de Mănăstirea Pantocrator, la care trudesc doar doi călugări români. Aici am realizat, poate cel mai pregnant, de ce i se spune Athosului „Muntele Păcii”, un loc al iubitorilor de pustietate și a celei mai înalte trepte a cugetării întru Hristos.
În Kareia am înnoptat în căsuța construită dinadins pentru pelerini și ținând de chilia unui călugăr grec, iar în ultima zi petrecută pe Athos, cu un microbuz am traversat, încolo și încoace, versanții munților, pentru a putea vizita alte câteva schituri și mănăstiri.
Primul loc de popas a fost la Izvorul „Agheasma Maicii Domnului”, din vecinătatea Mănăstirii Iviron (Iviru). Despre acest loc, legenda spune că Sfânta Maria se întorcea din Iveria (Georgia) când o furtună a adus corabia în care se afla pe malul Athosului și că în locul în care a acostat s-a ivit un izbuc de apă dulce tocmai pe malul mării și chiar sub nivelul acesteia. Pe lateralul clădirii am descoperit un inedit altar de cruci, croit de oamenii obișnuiți, bucățile de lemn aduse de mare fiind prinse cu sfoară, cu sârmă, cu o panglică tricoloră…, și așezate laolaltă.
Mănăstirea Iviru a fost clădită de georgienii din Iveria așa cum e dăltuit și în piatră: „Eu am așezat acești piloni, ce nu se vor surpa în veac. Gheorghe, monah iverit și ctitor”, așezământul monahal adăpostind cea mai de preț icoană de pe Athos, alintată Portărița și pe seama căreia se spune că preferă, nu iconostasul altarului, ci poarta de la intrare unde a revenit de una singură ori de câte ori s-a decis mutarea acesteia.
În astfel de grote au nevoit pustnicii Athosului, lepădându-se de toate cele lumești și lăsând deoparte grija pentru cele trupești și trecătoare. În anul 885 împăratul bizantin Vasile Macedoneanul a declarat Muntele Athos loc sfânt al călugărilor, devenind cu timpul un loc al trudelor ascetice aspre, un loc de depășire al neputințelor și slăbiciunilor omenești. Ce mulțime mare și iluminată de călugări se va ridica, de aici, în ziua de apoi.
A venit apoi rândul Mănăstirii Stavronikita, cu hramul Sf. Nicolae, cu vechiul său apeduct ce ne-a întâmpinat încă de la intrare.
Prin munții cei tăcuți, pe cărări către cer…
A urmat Schitul Sf. Ilie (aflat sub tutela Mănăstirii Pantocrator), fost rusesc, astăzi grecesc, cu precizarea că la începutul secolului al XIX-lea în Athos se aflau 4500 de călugări ruși și doar 3800 de călugări greci, revoluția bolșevică lăsând însă de izbeliște marea comunitate monahală rusă de aici.
Tulburătoare portaluri spre alte lumi…
Am ajuns și la Mănăstirea Vatopedu, unde printre ctitori se numără Ștefan cel Mare și Sfânt al Moldovei și unde, printre odoarele de mare preț (ce sunt scoase, de îndată, spre închinare, pelerinilor) se află Capul Sf. Ioan Gură de Aur și Brâul Maicii Domnului.
Am avut șansa de a vizita și Mănăstirea Sf. Panteleimon sau impozantul Rusikon.
Și ca un final apoteotic, ultima mănăstire vizitată a fost Simonopetra – o fortăreață de piatră și de lemn, agățată deasupra abisului și care sfidează legile gravitației. Dar Mănăstirea Simonopetra nu e doar o minune a arhitecturii athonite, ci și un loc încărcat de istorie românească, printre ctitori înscriindu-se și domnitorul Mihai Viteazul, iar Sf. Paisie de la Neamț a viețuit o vreme aici, ca stareț al mănăstirii.
