Ca o umbră credincioasă îl urmează conștiința pe om, suflându-i în ceafă și mormăind a nemulțumire: „ e cam puțin…”; „nu ți-ai înfrânat limba ascuțită!; „ai dat-o iară de gard, pângărind steagul ca prostul”. Ce face omul ? Ba scotocește după circumstanțe care să-i atenueze responsabilitatea: „am fost provocat intenționat”, „eram obosit și nu m-am gândit”…, ba invocă ceasul rău sau precedentul: „și alții au dat-o-n bară”, ori chiar încearcă să-și amăgească conștiința cu argumentul că nu-i chiar așa de grav precum pare la prima privire.
Pentru orice om obișnuit, sâcâitoare și stăruitoare în mustrare e conștiința, iar câteodată profund nesuferită, rușinându-l repetat, fie trăgându-l de mânecă, fie arătându-l cu degetul, chiar și după mult timp, pentru gafele și greșelile săvârșite. Când însă, are de cărat un păcat de neiertat ori o grozăvie de fărădelege, povara conștiinței încărcată de vinovăție îi gârbovește și secătuiește sufletul, căci în acest ultim caz, nici canonul de după spovedanie și nici pedeapsa primită în urma procesului penal nu este de natură să-i spele conștiința și să-l elibereze din înlănțuirea acuzațiilor ce-l torturează mărunt, neîncetat și fără pic de milă.
Dar conștiința reprezintă un judecător la purtător (de interior), neadormit și fără de greș, câtă vreme omul nu a ucis-o încă cu pietre. După, în lipsa setului elementar de norme morale și a oricărui examen de conștiință, omul devine, instantaneu și definitiv, o fiară.
Sigur, e înspăimântător când privești, ca pe o fereastră cu sticlă încețoșată, în ochii cuiva care a comis o infracțiune abominabilă și zărești doar un zid, doar o prăpastie, doar un pustiu…, și nici o rază de soare; dar e de-a dreptul teribil când ți-e dat să întâlnești doi ochi de drac, în care poți citi, în clar, veșnicia răului și nici măcar o mică părere de rău, formându-ți convingerea că posesorul lor e în stare să repete, chiar și a doua zi, fapta cu care a oripilat opinia publică și suplimentar să mai facă ceva la fel de cutremurător sau chiar mai groaznic decât data precedentă.
Liviu Rebreanu are un roman vrednic de disecat la cursurile de pregătire profesională a magistraților. Nu e un simplu curs de psihologie judiciară, post-infracțională, ci un tratat de psihanaliză penală, de criminologie, ce, după umila mea părere, depășește valoric „Crima și pedeapsa” lui Dostoievski și care evidențiază, în detaliu, nu doar incapacitatea de a controla inexplicabilele porniri instinctuale în momentele de nebunie cu vădite rădăcini ereditare, ci și chinul punerii, față-n față și în singurătate, „cu tribunalul din tine”, coborând până în subsolurile tainice, întunecate și încărcate de miasme ale subconștientului.
„ – Vreau să te salvez ! accentuă tatăl. În loc să mergi la închisoare, vei intra într-o casă de sănătate, unde vei sta sub observație medicală un răstimp. Pe urmă te vom interna pentru câteva luni, să zicem, într-un sanatoriu bun, undeva în străinătate, și astfel vei putea începe o viață nouă, cu un nume care nu va fi degradat cu totul. Va depinde numai și numai de tine să dovedești lumii că fapta ta de azi a fost o rătăcire nemaipomenită… A, firește, socoteala cu tine însuți, cu sufletul tău, ai să ți-o faci singur ! Ispășirea inevitabilă pentru imensa-ți nedreptate față de sărmana Mădălina se va depăna în conștiința ta fără ca eu să-ți mai pot fi de ajutor…” – Ciuleandra, Liviu Rebreanu
„– Poate că alaltăieri nu-mi dădeam încă seama ! zise Puiu gânditor. În două zile un om, singur cu sufletul lui, între patru ziduri, înțelege mai mult decât altfel în douăzeci de ani. (…) – Tată, tată – gemu Puiu deodată plângător – am eu însumi conștiința că sunt criminal.” (…) Bine, tată, d-ta vorbești parcă acuma ar mai avea vreo importanță micile trucuri avocățești! Parcă de-aici încolo m-ar mai putea interesa lumea din afară ! Ca să mă împac cu lumea aceea, ar trebui să înșel, să mă prefac că sunt nebun… Ei, asta nu se mai poate, tată, cu nici un preț ! Nu vreau să înșel, să-mi încarc conștiința și cu o înșelăciune spre a scăpa de urmările unei crime ! Nu pot ! Și chiar dacă aș fi atât de ticălos să vreau, n-aș ști cum să simulez, iată ! Prin urmare stau aci, cum aș sta oriunde, și aștept liniștit să vie ceea ce trebuie să vie! ”- Ciuleandra, Liviu Rebreanu
„– Când am venit aci la d-ta, știe lumea pentru ce, am avut niște gânduri foarte urâte. Pot să mărturisesc acuma fără înconjur și fără sfială, mai cu seamă că ideea pornise de la tata și eu am acceptat-o mai mult inconștient. Venisem la d-ta, doctore, după ce săvârșisem știi ce, să mă prefac că sunt nebun și astfel să te înșel pe d-ta și justiția. D-ta ai fost de bună-credință, trebuie să recunosc, și mi-ai făcut analize și m-ai descusut ca să… Acuma, însă, fiindcă trebuie să se sfârșească odată comedia asta grețoasă, eu nu mai vreau să perseverez pe calea înșelăciunii, domnule doctor, nu mai pot ! De-aceea m-am hotărât să declar, în fața tuturor, pe conștiința mea și pe cuvânt de onoare, că nu sunt nebun și că pentru ce am făcut doresc să ispășesc !” – Ciuleandra, Liviu Rebreanu
„… el e mic, dar tu fă-l mare…” și tare-n cumpătare, căci omul e om numai dacă se lasă biruit de CONȘTIINȚĂ (îngerul său păzitor) și acceptă, spășit, punerea la punct ori chiar la colț, în genunchi, pe grăunțe, întru ispășire.
Iar în loc de corolar spun că n-ar fi rău ca omul să așeze în capătul rugăciunii: „Ferește-mă Doamne, și de furia celui care nu mai are nimic de pierdut, și de ticăloșia celui care și-a îngropat, de vie, conștiința, dar păzește-mă Doamne și de mine, că numai tu știi de ce-s în stare într-o clipă oarbă, de rătăcire! ”
