Salutare, adunare !

Și „Bată-vă binele, să vă bată !”

Dar nu doar pe semeni, ci și zorii zilei îi putem cu bucurie-n glas (și recunoscători) saluta; și iubirea – singura scară pe care putem urca până la cer; și infinitul cel frumos, desfășurat în privirea copiilor; și orice final fericit: de viață, de an…, inclusiv ultimele flori ale toamnei. Și pe noi, dimineața, ne-am putea saluta, chiar dacă, câteodată, poate am merita un șut, plasat cu precizie undeva. Și îngerului îngrijitor i-am putea spune câte ceva, dar să nu așteptăm vreo vorbă, la cât de ocupat este cu încercările la care îl supunem, cu buclucurile în care intrăm. Citisem, cândva, despre cineva care în fiecare dimineață, când trecea pe lângă biserică, ducându-se la munca lui, se închina și zicea cu drag: „Ziua bună ! Îs io, Ion, din capătul satului…”, iar când i-a fost dat să închidă ochii pentru totdeauna Bunul Domn ar fi spus : „Du-te și deschide poarta, Petre, că vine Ion. Azi nu mi-a dat binețe.” Și când ne gândim că, lângă un simplu semn cu mâna (pornit de la capul cel nărod, coborât pe pântecele cel lacom și sfârșit pe umerii împovărați de păcate) nu-i din cale afară de greu de glăsuit: „Mulțumescu-ți pentru că sunt, pentru ceea ce sunt și pentru ceea ce am !”

Ce minunat sună, dacă e sincer, salutul „Bun găsitul !”, „Bun întâlnișul !”, „Bun venitul !” (nu profitul, fraților !!!), „Bun sositul !”… Tinerii din ziua de astăzi, preferă să nu-și exprime prin viu grai binele dorit celuilalt, practicând însă pe scară largă îmbrățișarea, acest gest valorând, în opinia mea, cât zece fotografii și o sută de cuvinte, la un loc.

În loc de „Serviciu ușor !” sau „Spor la lucru !”, se știe că la mineri se obișnuiește: „Noroc bun !”; la pescari, „Fir întins !”; la marinari, „Vânt din pupă !”; la aviatori, „Cer senin !”; la medici, „Gardă ușoară!”… Magistraților care judecă în materie penală li s-ar potrivi urarea și îndemnul „La mulți ani…” de pușcărie coRUPȚILOR ce pradă statul.

Trec repede peste trista realitatea cotidiană și ca o notă inedită adaug faptul că în Ardeal, prin părțile Sibiului, e destul de întrebuințat italienescul „Ciao !” (sau Ciau, ori Ceau), iar pe la Cluj, Sălaj, Bistrița…, e frecvent folosit „Servus !” ( din maghiarul szervusz), transilvănenii renunțând treptat la „Șadă-vă binele !” sau ”Șadă-vă norocul !”, urările bine cumpănite și de bun-simț ale înaintașilor care obișnuiau să facă semnul crucii peste pâinea scoasă din cuptor, peste ogorul însămânțat, peste creștetul copilului plecat la școală…, în timp ce se rostea cu evlavie: „Domnul fie cu noi !”

Desigur, dezgustătoare este atitudinea celui care salută cu clopul pe-o ureche, țigara-n gură și mâinile băgate-n jăb până la cot. Dar de când mă știu (și uite că s-au adunat ceva ani), mi s-a părut cam deplasată și formula „Sărut mânușițele, frumoasă doamnă !” (cu depunerea efectivă a buzelor pe palmele păstrate îndelung, sugestiv, ori chiar lasciv) și total nepotrivită expresia încovoierii umile – și deloc dezinteresată – a coloanei verticale : „Să trăiți ! Respectele și omagiile mele ! Și toată stima !”, în timp ce printre dinți, la doar câțiva pași distanță, emitentul mormăie, ca și Moromete, un „tu-ți mama mă-tii…”. În acest sens, înțeleg să consemnez un stih reprezentativ pentru o atare purtare: „Unii spun SALUT din gură, / Simplu, clar și cu căldură, / Alții-și saltă pălăria, / Și-și fac astfel datoria. / Cei ce și-au pierdut onoarea, / Te salută cu spinarea. ” – George Budoi, Pamflete și satire

De pus în ramă sunt și „Vă las cu binele !”, „S-auzim de bine !”, „La bună revedere !” ori „Mâi sănătos !“””, iar pe alocuri mai auzim „Călătorie sprâncenată !” (adică lipsită de regrete) ori „Drum bun și cale bătută !”, observația ce o am la această ultimă urare fiind că nu toate drumurile late, pavate și umblate sunt binecuvântate, dar nici nu poți contesta că, pe timp de iarnă, una-i calea nevăzută și ne-ncepută, și cu totul alta-i cea bine bătută.

„Din epistolele Sf. Apostol Pavel citire…”, s-a statornicit, de către clerici, cuvântul de început: „Har și pace de la Dumnezeu, Tatăl Nostru, și de la Domnul Isus Hristos !” (Romani 1:7) și binecuvântarea de sfârșit: „Harul Domnului Isus Hristos, și dragostea lui Dumnezeu și împărtășirea Sfântului Duh, să fie cu voi cu toți !” (Corinteni 13:14).

Elocvente sunt și formulele de salut folosite de către mirenii creștini. Când intră în casă, musafirul dă binețe rostind: „Hristos în mijlocul nostru!” sau „Domnul fie lăudat!”, iar gazda răspunde: „Este și va fi!”, respectiv „În vecii vecilor!”, sau doar scurt și atotcuprinzător: „Amin!”

Și nu sunt singurele formule de salut religioase care fac cinste neamului românesc. Împământenit este deja „Hristos a înviat !” și ”Hristos s-a înălțat !”, răspunsul dat fiind „Adevărat…!”. Totodată, celui care pleca de acasă, nu neapărat la drum lung și greu, ci și la moară, la arat, la târg…, i se ura cu drag: „Du-te cu Dumnezeu!” , „Domnul să te aibă în paza sa!” ori „Cu Dumnezeu înainte!”, iar călătorul răspundea: „Doamne ajută!”. Iartă-mă însă Doamne, dacă o încadrezi cumva la blasfemie, dar nu mă pot abține să nu amintesc și vorba unui amic mai mucalit: „Doamne(le) ajută!”.

Dincolo de Năsăud, pe Someș în sus, în vremea copilăriei mele, am dat și peste un substitut de salut. Pe atunci, când doi consăteni treceau, unul pe lângă altul, pe drum, în loc de „Mneața!” ori „Sara bună!” (despre care se spune în Codul bunelor maniere – manele, în forma actualizată, că sunt permise doar celor foarte apropiați) bărbatul sau cel mai puțin vârstnic dintre ei (dacă era vorba de doi purtători de pălărie), din mers, zicea: „No, meri, meri ?…”, cu înțelesul de „mergi, mergi ?…”, sau „te duci, te duci ?…” – așa de tânăr, completarea aparținând unui cunoscut, hâtru de felul lui. Iar dacă treceai pe lângă cineva care lucra, în loc de binețe, se spunea: „No, mere, mere ?…” sau „No, te porți, te porți ?..” (cu semnificația de „merge lucrul, merge ?…”), același posesor de gură cârcotașă întrebându-se cum ar suna întrebarea dacă careva își afla aproapele într-un moment sublim (a se citi intim), pe o căpiță de fân. Merită redat și răspunsul (desigur, nu la ultima întrebare), ci la cele dintâi, caz în care celălalt zicea: „Mă duc, încetuc… ” (adeseori fără a preciza încotro), respectiv „Merge, pe trebuță bună !”

Și pun punct cu un salut de sezon: „Adio, frunze !”

Și un „Bun venit, muguri !” Ce vestitori ai viitorului știe zămisli natura, amintindu-ne că din fiecare aparent capăt de cale, pleacă o potecă, care abia mijește, spre mai departe, spre veșnicie, cum la carte bine scrie.