Furnica află cum arată muşuroiul, doar atunci când se caţără în copacul din apropiere. Ea nu poate avea o imagine de ansamblu asupra împrejurimilor cât timp mişună numai printre ierburi, cu sacul în spinare, ori umblă cu treburi doar pe culoarele încâlcite ale furnicarului.
Numai luarea în altitudine ne oferă percepţiile necesare unei viziuni, aşa cum orice revelaţie sau strategie are nevoie de înălţimi. Doar dacă reuşim să ne debarasăm de rutină, să ne depărtăm de noi și să ne privim de sus, cu detaşare şi oarecum obiectiv, ni se pot dezvălui mici adevăruri ascunse. Descoperirea unor lucruri limpezi despre existența noastră, dar neobservate, trecute în grabă cu vederea sau zărite întrucâtva, dar cu uşurinţă contestate ori prost interpretate, necesită ieșirea din confortul culcuşului, presupune urcuş şi cugetare.
Nici lumea nu o putem înţelege dacă nu aflăm prilejuri potrivite de a ieşi pentru o clipă deasupra ei. Dacă ne rotim doar în jurul ţăruşului numit „acasă” ori, deși dezlegați din lanț, de la răsărit până la asfințit, cu jugul pe grumaz și gârboviți de gânduri, tragem carul cu coviltir al sorții pe ulița colbuită a vieții, n-avem cum să vedem minunăţiile ce sunt alături de drum şi, cu atât mai puţin, care se află dincolo de deal. E fără noimă să cercetăm același petecuț de pământ, după o iluzorie comoară (sau măcar ceva de pus în cămară), ca şi găina care scotoceşte toată viaţa în aceeaşi ogradă.
Ca să putem tălmăci corect lucrurile e absolut necesar să ne depărtăm și să ne ridicăm puţin deasupra lor. Doar astfel, putem avea o perspectivă adecvată a stării de fapt, a factorilor ce o influenţează şi a efectelor pe care le generează. Din miezul evenimentelor, zărim doar frânturi şi firimituri, calde și pătimaşe, dar nu şi o panoramă edificatoare asupra situaţiei, mai ales că facem totul în alergare (și alegerile le facem tot în pripă), căci ațâțați de dorințe necontenit ascultăm, adulmecăm, atingem, aruncăm priviri și amețim papilele gustative.
În tinereţe, când conferim efemerului o aură de eternitate (o repet, chiar dacă poate am mai spus-o) și când noul și necunoscutul ne împing nu o dată spre nesăbuință, căci nu ațintim spre țintirim, ci spre mai sus și la mai mare, suntem înfometați de trăiri, așa că înghiţim hămesiţi tot ce ursitoarele ne-au așternut de-a valma în cale. Numai înaintarea în vârstă și înălțarea spre pragul cunoaşterii de sine ne oferă o perspectivă reală asupra lucrurilor care contează și care sunt capabile să aducă pacea, chiar și într-o perioadă tulbure.
Așa e și la munte. Dacă stăm sub poalele lui, putem descoperi câteva detalii sau delicii, dar numai creștetul său cărunt ne oferă o imagine panoramică înspre cer și pământ.
„Ieși din fântâna întunecată a lumii tale strâmte, privește în sus spre cerul nemărginit…” – Rabindranath Tagore.