„La fel ca a te naște întâia oară, nu este nimic surprinzător să renaști; totul în natură este înviere.” – Voltaire
„Oricât s-au străduit oamenii, adunându-se cu sutele de mii pe un petic de loc, să sluțească pământul pe care s-au grămădit, oricât l-au acoperit cu pietre, să nu mai crească nimic pe el, oricât au smuls fiece fir de iarbă răsărit, oricât l-au afumat cu cărbuni și cu petrol, oricât au retezat toți copacii și au izgonit toate jivinele și păsările, primăvara era primăvară chiar și în oraș. Soarele încălzea, iarba, revenind la viață, creștea și înverzea oriunde n-ajungea să fie stârpită, nu numai pe peluzele grădinilor publice, ci și printre pietrele caldarâmului; mestecenii, plopii și mălinul își desfăceau frunzulițele lipicioase și înmiresmate, iar teii își umflau mugurii gata să plesnească; stăncuțele, vrăbiile și porumbeii își puneau deja cu voioșie de cuiburi, iar muștele bâzâiau pe lângă zidurile încălzite de soare. Vesele erau și plantele, și păsările, și gâzele, și copiii. Doar oamenii – oamenii mari, în toată firea – nu conteneau să înșele și să chinuiască, pe sine și unul pe altul. Oamenii socoteau sfântă și însemnată nu dimineața asta de primăvară, nu frumusețea asta a lumii lui Dumnezeu, dată spre binele tuturor făpturilor, frumusețe care predispune la pace, la înțelegere și iubire, ci socoteau sfânt și însemnat ceea ce născociseră ei ca să se domine unul pe altul.” – Învierea, Lev Tolstoi, Editura Polirom, 2010
„Domnul nostru a înscris promisiunea învierii nu numai în cărți, ci și în fiecare frunză a primăverii.” – Martin Luther
La fiecare început de drum, primăvara promite mult și chiar dacă e amprentată – sau urmată – de un îngheț al pomilor în floare, de o secetă îndelungată cumplită ori de o grindină căzută la vremea secerișului, în anul următor o ia optimistă de la capăt, făgăduind iarăși rod bogat, străduindu-se să împlinească, înfăptuind minunea încolțirii și înălțării… Pe răboj nu se crestează căderile în greșeală, și nici rătăcirile în pustiu, ci ridicările din genunchii lipiți de sincere regrete și jurămintele de reînnoire, de îndepărtare a gunoiului adunat prin cotloanele sufletului, de îndreptare pe drumul facerii de bine și făuririi de frumos, de devenire (să nu zic desăvârșire) umană, rostite tainic, doar nouă înșine, în fiecare zi de luni, de pildă, sau la început de An Nou (un prilej potrivit pentru o dorință firească și necesară de Viață Nouă și de OM NOU) ori după spovedanie și canon…, căci nu contează, în ecuația mântuirii, o bătălie pierdută, ci băltirea în miasmele fărădelegilor; importantă, în bilanțul final, fiind ambiția de a lupta, fără contenire, cu slăbiciunile firii omenești, și mai ales durata și intensitatea perioadei de primenire și de înaintare, după fiecare victorie de etapă, repurtată.
„În viața lui Nehliudov se petrecuse nu o dată ceea ce el numea „curățirea sufletului”. Curățire a sufletului era pentru el starea aceea sufletească în care, dintr-odată, uneori după un răstimp îndelungat, simțind o încetinire și, uneori, o stagnare a vieții lăuntrice, se apuca să curețe tot gunoiul care i se adunase în suflet și care era pricina acelei stagnări. După astfel de treziri la realitate, Nehliudov își stabilea întotdeauna niște reguli pe care își punea în minte să le respecte de-atunci încolo neabătut: să scrie în jurnal și să înceapă o viață nouă, pe care nădăjduia să nu și-o mai schimbe niciodată – turning a new leaf (să întoarcă o nouă pagină), cum își spunea el. Dar de fiecare dată se lăsa prins în mrejele lumii și, fără să-și dea seama, cădea iar, deseori chiar m ai jos decât înainte. S-a purificat și s-a ridicat moral în felul acesta de câteva ori; așa se întâmplase în vara primei vizite la mătușile lui. Aceea a fost cea mai intensă și mai însuflețitoare trezire. Iar efectul ei îl simțise timp îndelungat. (…) De atunci și până în clipa de față trecuse un lung răstimp fără să mai facă acest lucru și nu i se mai întâmplase niciodată până atunci să ajungă la o asemenea întinare, la o asemenea prăpastie între ceea ce îi cerea conștiința și viața pe care o ducea și, când își dăduse seama de această prăpastie, se îngrozise. (…) Se opri, își strânse mâinile la piept, cum făcea când era mic, ridică ochii și spuse adresându-se cuiva: – Doamne, ajută-mă, învață-mă, vino și fă să mă pătrund de tine și curăță-mă de toată murdăria! Se ruga, îl ruga pe Dumnezeu să îl ajute, să facă să se pătrundă de el și să îl purifice, dar ruga lui se împlinise deja. Dumnezeu care trăia în el, se trezise în conștiința lui. Îl simțea deja și asta îl făcea să simtă nu numai libertatea, elanul și bucuria vieții, ci întreaga putere a binelui. Acum se simțea în stare să facă tot, tot ce putea să facă mai bun un om. Își spuse asta cu lacrimi în ochi și lacrimile erau și bune, și rele; bune pentru că erau lacrimi de bucurie pentru trezirea în el a ființei spirituale care, în toți anii aceia, dormise în el; rele pentru că erau lacrimile înduioșării de sine, de propria virtute. (…) Nehliudov privi grădina și acoperișul în lumina lunii, și umbra plopului, și trase aer piept aerul proaspăt, dătător de viață. Ce bine! Ce bine, Doamne, ce bine! – spuse cu gândul la ceea ce era în sufletul lui.” – Învierea, Lev Tolstoi, Editura Polirom, 2010
În basmele românilor revirimentul e mai greu de realizat: o tavă de jar, datul de trei ori peste cap…, pe când reînnoirea, obișnuită, de fiecare zi, în „cuget și simțiri”, e oricând la îndemâna voinței noastre.
„Christos a înviat din morți, / Cu cetele sfinte, / Cu moartea pre moarte călcând-o, / Lumina ducând-o, / Celor din morminte.” – Din poezia „Înviere”, Mihai Eminescu
Tinerețe fără bătrânețe ? Nu-i cum ! Viață fără de moarte ? Nu se poate ! Ce ne rămâne ? Speranța !!! Speranța supraviețuirii sufletului ! Prin ÎNVIERE !!!
„Iisus i-a zis: Eu sunt învierea și viața; cel ce crede în mine, chiar dacă va muri, va trăi. Și oricine trăiește și crede în mine nu va muri în veac. Crezi tu aceasta ?” – Evanghelia după Ioan, 21:25-26
Deasupra norilor cerul e mereu albastru. În adâncurile pământului stă pitită pânza freatică. Între cele două certitudini: al cerului albastru și al pământului binecuvântat de apă, undeva -cândva, dincolo de hotarul nestatornic și pe tărâmul interzis, ne așteaptă învierea – esența oricărei existențe cârmuită de credința creștină și piatra din capul unghiului care, odată înlăturată, ca falsă, ar atrage prăbușirea întregii construcții teologice a creștinismului. Și totuși, câtă vreme mintea nu pătrunde și spiritul nu-i capabil să priceapă, eu zic să ne lăsăm călăuziți:
„Christos a înviat din morți, cu moartea pre moarte călcând… Moartea lui, jertfa lui este faptul hotărâtor al mântuirii noastre. Învierea este doar un semn pentru viața veacului ce va să vie. Să lăsăm deci interpretările și încercările de a înțelege, și să mărturisim smeriți credința noastră nestrămutată : „Și a înviat a treia zi după scripturi.” – Nae Ionescu
Iar după fiecare înviere, să-nflorim, din nou, în iubire !
