E limpede, ca lumina zilei de luni, că nu ne știm prezenta cum ar trebui, că nu ne știm promova ca mândră țară ce suntem, ca tărâm binecuvântat cu o mie și una de daruri, dovadă fiind și faptul că habar n-avem – mare parte dintre noi – că Valea Prahovei e sfântă și din altă perspectivă: la poalele Bucegilor, în Sinaia, în capătul de sus al străzii Pustnicului și nu departe de casa de vacanță a lui Nicolae Iorga se află chilia în care a trăit ani îndelungați (și tot aici a și murit în decembrie 1989) părintele Arsenie Boca, înconjurat fiind de 12 călugărițe, acesta părăsind așezământul cu aspect de fortăreață din Sinaia (în care nu a fost permisă intrarea nimănui, regulă respectată și-n zilele noastre) doar pentru a se deplasa la biserica din Drăgănescu (Giurgiu), pe care a pictat-o și arareori, pe ascuns, la Mănăstirea Prislop. Și tot puțini români știu că, tot acolo, în Sinaia, în cimitirul de la Izvorul Rece, situat pe marginea șoselei ce duce la Posada, cu privirea ațintită spre culmea golașă a Bucegilor își mărunțește veșnicia Badea Cârțan, reprezentativul țăran român cu mâncărimi în talpă și inima-i înflăcărată de patriotism, ce a ajuns, pe jos, în opinci și cu sărica-n spate, la Viena și la Roma, iar mai apoi la Paris, la Constantinopol, la Ierusalim… Dar și la Predeal, unde ne întâmpină, la intrarea dinspre Timișul de Sus, statuia poetului-erou Mihail Săulescu (răpus de glonț în primul război mondial) nu cred că există cineva care să știe unde îi este locul de veci, așa cum nici la Bușteni nu se cunoaște unde este înmormântat inginerul, scriitorul și iubitorul de drumeții Nestor Urechia, iar casa-i de vacanță, de la ieșirea din localitate, înspre Cabana Gura Diham, nu a devenit, cum s-ar fi cuvenit, un muzeu al dragostei de munte, deși nimeni vreodată nu a pus mai potrivit în valoare plaiurile de sub acest munte mitic, cum a făcut-o domnia sa, și asta nu doar din perspectivă artistică, ci și sub aspect tehnic, pragmatic, Nestor Urechia fiind responsabil, aproape două decenii (între anii 1898 și 1916), de întreținerea drumului național Comarnic-Predeal, în timp ce deținea și calitatea de profesor la Școala Națională de Drumuri și Poduri din București.
Iar pentru a pătrunde spiritul și desăvârșirea Bucegilor, mai-nainte de a o porni prin Bucegi, pe potecile neîndoielnic călcate, de-a lungul zecilor de drumeții, de către scriitorul Nestor Urechia, e de preferat să citim:
În Bucegi, carte publicată în anul 1907 și reeditată de Editura România pitorească în anul 2019. E cu totul altceva față de atlasul geografic comentat din coperțile cărții România pitorească, aparținând lui Alexandru Vlahuță și care a văzut lumina tiparului cu șase ani mai devreme, în anul 1901, și cu nimic mai prejos – personal o văd deasupra – de jurnalul de călătorie prin Munții Neamțului intitulat Pe drumuri de munte, apărut sub semnătura lui Calistrat Hogaș, cinci ani mai târziu, în anul 1912.
Robinsonii Bucegilor – Întâmplările a trei cercetași, carte publicată în anul 1916 și reeditată de Editura România pitorească în anul 2018. Abia după lectură, se poate face o comparație pertinentă, adecvat probată cu celebra Cireșarii, a lui Constantin Chiriță, primul volum fiind publicat abia în anul 1956.
Vraja Bucegilor, carte publicată în anul 1926 și reeditată de Editura România pitorească în anul 2013, Nestor Urechia fiind omul ce și-a închinat viața unei singure iubiri de munte: Bucegii, fiind sedus definitiv de măreția și frumusețea acestui masiv montan.
Despre acest „om între oameni” multe s-au scris și multe s-au spus, păcat că l-am îngropat, prea tare, în uitare, reiterând astăzi doar ce a zis prof. univ. Nicolae Șerban în mai 1928: „Nestor Urechia este blândețea personificată. E afectuos, fără manifestări somptuoase, de o iubire liniștită asemenea apelor profunde. Cuvântul lui e plin de duioșie, iar cugetarea lui neîntinată de micimea omenească. Și astăzi, albit de a ani, a rămas cu aceeași gândire idealistă. N-am putut surprinde vreodată la el vreo zvâcnire egoistă; grindina existenței nu l-a atins. Lângă el am înțeles cuprinsul larg al cuvintelor: mare, bun, frumos; lângă el am simțit ceea ce adolescenții nu descoperă singuri: dragostea de natură. (…) Nestor Urechia fiind artist, poet, proza sa este poetică, cizelată artistic. Îndrăgostit de formă, ele este un remarcabil stilist. Iubitor al limbii materne, el se exprimă într-o melodioasă, pură limbă românească. Adorator al naturii, Nestor Urechia este poetul naturii, cântărețul florilor, gâzelor, păsărilor, pictorul firei românești, înzestrat fiind cu un talent descriptiv fără pereche. El este poetul munților, al Bucegilor. Toate cărțile sale sunt țesute din imnuri cântate spre glorificarea comorilor țării noastre binecuvântate”. Și ca să înlătur orice suspiciune de subiectivism redau și un fragment din afirmațiile făcute de marele Nicolae Iorga în aprilie 1931: „Ne părăsește un om foarte cult și înzestrat cu un frumos talent literar, un iubitor pasionat al țării sale, în natura de azi, în amintirile de ieri, dar mai ales unul de o nesfârșită modestie și bunătate, Nestor Urechia. Prin viață s-a strecurat ca o umbră, evitând tot era zgomot, tot ce putea să pară dorință de a fi văzut, putință de a fi apreciat...”
Cu gândul lipit strâns de scriitura lui Nestor Urechia, am plecat, în plină vară, cu prietenii de munte, de la Babele, trecând pe la Sfinx, către Crucea Caraimanului.
A nu se uita însă: „Nimeni, cât de voinic, nu poate de azi pe mâine, să devină cutreierător de munți. (...) Nu se suie omul pe munți, așa, cât bați din palme, fără pregătiri, fără dezmeticiri de picioare. (…) Trebuie picioare bărbate. (…) Poți să ai picioare vânjoase la șes, iar la munte să dai greș.” – Nestor Urechia, Robinsonii Bucegilor
Că Nestor Urechia s-a numărat printre precursorii literaturii turistice românești e o chestiune de netăgăduit, dar să nu uităm că tot el s-a ocupat pentru întâia dată de educarea drumeților de munte, Cartea Munților – un veritabil manual de urcare pe munte, elaborat de Bucura Dumbravă, fiind publicată abia în anul 1920. Și dacă Vârfului Ocolit, al doilea ca înălțime din Bucegi, i s-a acordat denumirea de Bucura Dumbravă, oare de ce nu avem și un pisc Nestor Urechia – (des)călcătorul de Bucegi, vrednic de a fi veșnic pomenit de către turiști, chiar și numai pentru loialitatea manifestată ?!
„POVEȚE CU PRIVIRE LA MORAL: 1. Grijile de acasă lasă-le la poalele muntelui. Trei sunt însușirile bunului muntean: să fie răbdător, să fie cu voie bună, să fie săritor întru ajutorarea tovarășilor; 2. Afară de odihna socotită, nu pierde timpul, gândește-te la noaptea care iute sosește; 3. Nu te prinde să faci isprăvi pe care se poate să le plătești cu viața; 4. ascultă-ți călăuza ce ți-ai ales.” – Nestor Urechia, Robinsonii Bucegilor
„POVEȚE CU PRIVIRE LA FIZIC: 1. Dacă nu te simți tocmai bine, nu pleca la munte; 2. Nu-ți încărca stomacul că la urcuș greu o să-ți vie; 3. Când începi urcușul ia-o încet, cu pas în tact, pas vânătoresc; 4. Nu o lua drept la mal, la munte drumul ce pare mai scurt e cel mai lung; 5. Fii cu băgare de seamă la picioare, unde le așezi, iar dacă vrei să privești, oprește-te; 6. Cât mai puțină vorbă, mai cu seamă la suiș, căci vorba îți obosește pieptul și-i poate supăra pe tovarăși; 7. Nu te zbengui ca un cățel, că lesne poți să cazi într-o prăpastie; 8. Nu e bine să bei apă la toate izvoarele ce întâlnești; 9. Cea mai vătămătoare băutură la munte este alcoolul; 10. După fiecare ceas de umblet, oprește-te, ca să răsufli, cinci minute, încă stând în picioare; 11. Când te oprești, îmbracă-te cu o haină mai mult, mai cu seamă dacă ești asudat.” – Nestor Urechia, Robinsonii Bucegilor
Iar de la Crucea Ceferiștilor, am apucat-o pe Brâna Mare a Caraimanului, către cabana omonimă, simțind asemeni lui Nestor Urechia: „Și am stat de vorbă, toți cu voie bună, cu inimile deschise, veseli. Adică de ce n-am fi veseli? Traiul acesta sănătos în sânul munților, în care trupurile se învârtoșesc, tocmai fiindcă sunt mereu în mișcare, într-o atmosferă de o puritate ideală, iar mințile sunt limpezi și se împodobesc zilnic la vederea minunățiilor pitorești și artistice ale naturii, traiul acesta îmbie la prețuirea vieții, la un optimism binefăcător.” – Nestor Urechia, Vraja Bucegilor
Iar pe parcurs mi-am amintit și de cele două crezuri, cu valențe de testament exclusiv spiritual, peste care am dat în cărțile lui Nestor Urechia:
„Întemnițarea voastră în Valea Seacă a Carimanului, timp de aproape două săptămâni, a fost pusă la cale de Sava, după povața mea. În casa noastră din Câmpina, voi tânjeați, lenevindu-vă; prevedeam că acea vacanță urma să fie fără de nici un folos pentru mințile și trupurile voastre, lucru de care v-ați cam dat seama, când mi-ați cerut voia de a lua drumul spre Sinaia. În Valea Seacă a Caraimanului ați suferit de foame, ați avut culcuș prost, v-ați obosit adesea peste măsură, ați dus un trai de oameni necivilizați, de primitivi. Eu am voit aceasta. Nu mi-a părut rău când, la înapoiere, v-am văzut mai voinici, mai vrednici, mai inimoși, mai dezghețați și când am aflat ce băieți de ispravă fuseserăți. Încercarea, la care vă supusesem, dase roade mai presus de așteptările mele. Așa-i că n-o să mă țineți de rău ? În ceasul când Dumnezeu va vrea să mă ia la dânsul, voi pleca, dar cu rugămintea pe buze; Doamne, hărăzește celor trei băieți ai mei, în viața lor, toate minunatele însușiri de care au dat dovadă în Bucegi. Și, după cum le-am urat la înapoiere de pe munte, să-și împodobească ființele cu diadema celor trei nestemate: Munca, Cinstea, Bunătatea. Vă trimit binecuvântarea mea, dragi copii. Fiți fericiți!” – Nestor Urechia, Robinsonii Bucegilor
„Cu deosebire în acești din urmă ani m-am străduit ca să-ți întăresc trupul și să-ți înalț sufletul. Și cred că te-am făcut om… Scumpe fiule, încă o vorbă numai. Nu părăsi niciodată locurile acestea; aici am aflat eu fericirea, în singurătatea Văii Cerbului unde am trăit în tihnă, fără grija zilei de mâine. iubește țara aceasta și poporul românesc, îți este dat ție să fii martorul deșteptării tale desăvârșite și, poate, acelor dintâi izbânzi ale unei soarte strălucite. Îți încredințez, sfârșind scrisul meu, taina unei vieți bine rostite: fii bun cu oamenii care te înconjoară. Pe strâmta, dar zvârcolita pânză de pământ, unde trăiești și, pe cât te vor ajuta puterile, vei ușura multe suferințe, vei vindeca multe răni sufletești, vei îmbărbăta inimi obidite, vei pune pe drumul cel bun conștiințe șovăitoare. Rămâi cu bine, scumpe odor al meu. Spre a nu trăi o viață nemernică, nu uita că trebuie să-ți împodobești sufletul cu trei virtuți, pe care să le folosești, întru ajutorarea făpturilor din jurul tău: Bunătate, bunătate și iar bunătate.” – Nestor Urechia, În Bucegi
Popasul binemeritat l-am fixat la Cabana Caraiman, construită în anul 1937 și care, după ani în șir în care a fost folosită ca reședință de vară, particulară, a intrat în proprietatea violonistului Alexandru Tomescu, ce împreună cu familia a procedat la renovarea ei și a pus-o la dispoziția turiștilor, inițiativă demnă de toată lauda, apreciate, până dincolo de mări și țări, fiind și concertele ținute sus pe munte, pe tăpșanul din buza prăpastiei.
La coborâre am urmat poteca șerpuită pe Valea Jepii Mici: „Nici un țipăt de pasăre, nici o adiere de vânt. Ce tăcere! Ascult tăcerea care-mi copleșește gândirea; tăcerea timpurilor vechi mă înfășoară aici. Pace adâncă, bătrână cât lumea, pace a acestei văi din Bucegi, pe tine nu te cunosc cei de la șes, de colo de departe, cei care își deșiră zilele și-și seacă puterile pentru răsturnarea ministerelor. (…) Ce pace domnește aici. Pace a poienii tăinuite, tot atât de curată ca și blândețea omului bun la suflet… Și așa era o tăcere și o adâncă liniște, încât își auzea gândul.” – Nestor Urechia, În Bucegi.
Și pătruns de măreția priveliștii, la tot pasul, apostolicește făcut printre ziduri ce suie drept la cer, i-am zărit parcă, nu o dată, umbra: „Dumnezeu să-l ierte, că bun suflet de român a fost! (…) O grădină de om!” – Nestor Urechia, În Bucegi
Și pun punct, conștient fiind că am exagerat (în condițiile în care a fost deja împământenit obiceiul de a fi consemnat, din start, că articolul de presă necesită doar un minut, poate două, pentru lecturare) cu un cuvânt de rămas bun întâlnit în cuprinsul cărții Robinsonii Bucegilor, pentru care autorul a primit, în anul 1916, Premiul Academiei Române: „Dragă cititorule îți urez: Trai senin, toate cu plin!” – Nestor Urechia