După douăzeci de ani, de când am rostit fericit: „CE BINE CĂ EȘTI, CE MIRARE CĂ SUNT…”, raportul angelic de tură ar suna cam așa:
Stăpâne, l-am ocrotit (cât s-a putut !) și l-am călăuzit (cât m-a lăsat !) de când mi l-ai încredințat, și să știi că-n fiecare dimineață a zis – și n-a zis, suficient de apăsat – atotcuprinzătoarea frază: „Mulțumescu-ți Doamne, pentru această zi, minunată, de trăit”! Și poate nici seara târziu, îngenuncheat în fața icoanei, nu te-a cinstit îndeajuns de îndelung și nici nu s-a înfățișat, de fiecare dată, la ceas de bilanț, cum s-ar fi cuvenit: copleșit de recunoștință pentru MARE MILA TA, revărsată, din plin, asupra lui. Dar tu, Bunule, la toate astea, nu lua nicidecum aminte !
Căci încremenit a fost, în tern, și-a înviat ! Ca un deșert înverzit. Ca un lemn înflorit. Și-a devenit, la ani-lumină distanță de cel care a fost cândva, începând parcă să trăiască, cu adevărat, doar după… Până atunci, privind retrospectiv, totul mi se pare că i-a fost numai căutare, pe cărare; numai nădejde așezată în fiecare încercare; numai pregătire a Momentului cel Mare, ce l-a prefăcut într-un OM NOU și care i-a dăruit o ALTĂ VIAȚĂ, zidită-n frumuseți și împrejmuită cu nenumărate prilejuri de uimire. Și după cum bine știi, așa le-a fost rânduit, să pună punct la trecut, și s-o ia, împreună, de la-nceput, primind astfel binecuvântarea de a conferi fiecărei clipe înțelesul firesc și de a-i dezvălui nemăsurata-i bogăție. Și mai cred ceva: dacă n-ar fi renăscut atunci, dacă nu s-ar fi cuminecat din Taina Trezirii n-ar fi aflat niciodată ce reprezintă nemărginirea, înălțimea, zborul, plutirea…, și implicit magia de a te recunoaște unul într-altul și de a simți pregnant că nu poți trăi unul fără altul. Ș-apoi, e limpede că numai după acel reviriment, după acea miraculoasă voltă petrecută, din senin, pe parcurs – una cu mult peste așteptări – soarta l-a descântat definitiv și l-a împins spre beția vieții, spre starea fermecată și aflată atât de aproape de apogeul BEatitudinii. Și Doamne, ce năvalnic a țâșnit în toată ființa lui bucuria idealului împlinit: ce a visat atâta, a atins cu mâna, trăind ulterior la cote înalte, cu simțurile sătule, preaplinul vieții. Iar după cum bine cunoști, Doamne – doar tu l-ai făcut, c-așa-i vrut -, pentru om nimic nu se compară cu sentimentul de plinătate, cu satisfacția culegerii de mărgăritare, în coșulețul cu amintiri, din căușul clipelor de rând. Fiindcă numai conștiința de a iubi și de a fi iubit, din adâncul inimii, îi avântă inima spre infinit, într-o pierdere de sine și îi oferă șansa de a se plasa în afara timpului. Tocmai de aceea, nu era cum ca spiritul lui, pe vremuri ațipit, să nu sară într-un picior, să nu cânte copilărește, să nu râdă cu ochii, să nu se preschimbe, încet, în armonie, odată ce i-a fost dat, să descopere, la timpul potrivit și prin mijlocirea ființei iubite, sensul cuvântului complet și ce înseamnă impecabil, relevându-i totodată, în concret, și termenul de ravisant și conținutul expresiei „cu asupra de măsură” în punerea de suflet, în purtarea de grijă… Pentru toate aceste motive, după douăzeci de ani, obișnuiește în continuare să spună: „CE BINE CĂ EȘTI, CE-NTÂMPLARE CĂ SUNT…”
