Munţii Bârgăului sunt alcătuiţi din nenumărate conuri vulcanice, asemănătoare clăilor de fân, denumite și măguri, despărţite de un păienjeniș de pâraie și acoperite de păduri nesfârșite în al căror poieni mai largi se desfășoară Țara Ilvelor, compusă din Ilva Mică, Leșu Ilvei, Poiana Ilvei, Măgura Ilvei, Ilva Mare şi Lunca Ilvei, și Ținutul Bârgăului, alcătuit din Josenii Bârgăului, Mijlocenii Bârgăului, Susenii Bârgăului, Prundu Bârgăului, Tiha Bârgăului, Mureşenii Bârgăului și Bistrița Bârgăului.
În afară de șiragul de Ilve și salba de Bârgaie, acești muncei mai au în portofoliu două vârfuri situate dincolo de pragul de 1600 m altitudine (Heniu Mare – 1611 m și Miroslava – 1605 m, denumită și Oala sau Gogoaşa), precum și două puncte forte de atracție turistică: Satul Stațiune Piatra Fântânele, unde la altitudinea de 1100 m există Hotelul Dracula şi unde, pe gruiul din dreapta drumului ce duce la cătunul Ciosa, se mai văd vagi ruine ale castelului din vechea legendă transilvană ce a făcut înconjurul lumii) şi Lacul Stațiune Colibiţa, ce se întinde la altitudinea de 830 m pe malurile lacului de acumulare cu acelaşi nume, cu un climat tonic, puternic ozonat.
Toponimia acestor munţi este plină de zimbri : Capul Zimbrului (în comuna Mureşenii Bârgăului), Faţa Zimbrului şi Prislopul Zimbroaiei (în comuna Prundul Bârgăului), Dosul Zimbroaiei şi Dealul Zimbrilor (în comuna Tiha Bârgăului). Şi Valea Ilvei e presărată cu astfel de denumiri : Piatra Zimbrului ori Piciorul Zimbrului fiind elocvente în acest sens. Este explicabil întrucât apa Ilvei, și nu numai, înainte de regularizările efectuate în vremea regimentului de graniță, era o apă de tinoave, ce străbătea un ţinut preponderent mlăştinos. Într-un astfel de biotop, păstrat nealterat până în prima parte a secolului XIX-lea, zimbrii au supravieţuit miraculos, ultimul exemplar fiind împuşcat în anul 1840, în locul numit de atunci Lunca Zimbrului (Leșu). Totodată, astfel de ape cu un curent slab, insule, mlaştini, vâlcele, străjuite de sălcii și arini, au fost preferaţi şi de brebi (castor fiber), un artizan în construcţii complexe, compuse din baraje, canale de acces, colibe parţial aflate sub apă şi vizuine săpate în maluri, constituind un exemplu de activitate colectivă, de înaltă inginerie instinctivă pe care în lumea animalelor o egalează numai albinele.
Munții Bârgăului sunt străbătuți de Pasul Tihuţa (numit în trecut Borgoi-hago sau Borgo Pass), apogeul de altitudine fiind atins în locul numit Măgura Calului (aflat la peste 1200 m), trecătoarea constituind principala cale rutieră de acces între Ardeal și Bucovina și oferind priveliști de basm spre Depresiunea Dornelor și Depresiunea colinară a Transilvaniei, spre Munții Rodnei, Suhardului și Călimanilor.
Șoseaua care face acum trecerea prin pas (Drumul național DN 17, pe care este suprapus Drumul European E 58) a fost construită din inițiativa Consiliului de război al Imperiului Austriac între anii 1812-1817, betonat în anul 1969, asfaltat ulterior, iar recent a fost lărgit și modernizat.
Încă din timpuri străvechi, prin aceşti munţi ardelenii treceau la fraţii lor moldoveni şi invers, existând şi astăzi urme ale „Drumului Împărătesc” sau „Calea Iosefină”, construit între anii 1783-1786, în timpul împăratului Iosif al II-lea, pe traseul Valea Străjii (urmând firul apei) – Tihuţa – Piatra Fântânele – Măgura Calului, aflat pe partea dreaptă a șoselei naționale.
Foarte bine conservat pe anumite porţiuni, mai puţin circulate, este şi un „drum al romanilor” (sub această denumire apare în unele hărţi vechi ale Imperiului Austro-Ungar), construit din plăci de andezite cu pietriş şi pământ, cu bombare la mijloc şi prevăzut pe alocuri cu borduri și rigole de scurgere a apelor pluviale, probând o adevărată artă a construcţiei militare. Acest drum cu o vechime ce se pierde în negura istoriei reprezintă o ramificaţie nordică a şoselei naţionale Bistriţa-Vatra Dornei, pe tronsonul Valea Străjii (de la Fântâna Iancului) – Fața Prislopului – Dosul Zâmbroaiei – Culmea Tășuleasa – Culmea Opcioara – Ilița Corchii – Iliuța Calului– Măgura Calului (până la Izvorul Vameşului)..
Calea pavată cu piatră (denumită în trecut și „Drumul cel vechi”), practicabilă în totalitate, este în prezent marcată și integrată în circuitul turistic, are aproape 12 km lungime și o diferență de nivel de aproximativ 750 m. Intrarea în traseu se află pe stânga DN 17, fiind semnalizată discret de un indicator, urcă în serpentine, traversează drumul ce duce spre Ciosa și se îndreaptă spre Măgura Calului, unde face joncțiunea cu șoseaua națională.
E un traseu lejer de o zi, ce poate fi făcut în pas de plimbare împreună cu copiii, mai ales dacă optăm să-l facem în coborâre, pornind din Măgura Calului și îndreptându-ne spre locul unde iese la lumina „Drumului țării”, la aproape 2 km de Valea Străjii. E de preferat să vă deplasați cu două mașini, din care să lăsați una în acest punct când treceți dimineața, permițând astfel recuperarea rapidă a celeilalte mașini, parcate la locul de intrare pe traseu, aflat pe stânga șoselei, nu departe de restaurantul ce este amplasat în capul muntelui.
Dacă timpul nu vă permite să urmați întregul traseu, puteți opta pentru un itinerar mai scurt, coborând pe drumul care duce spre cătunul Ciosa, ce intersectează „Drumul Romanilor”, unde lăsați mașina și vă îndreptați la pas spre Măgura Calului, prin fânețele întinse și înmiresmate.
Țin să vă reamintesc că avem o țară frumoasă, cu minunății ce ne așteaptă cuminți la tot pasul și la tot „ceasul”. Pentru a le cunoaște, trebuie doar să ne dezlegăm din când în când de la țărușul numit „acasă” și … să hoinărim.