În manualul de utilizare a vieții, primit la naștere, e clar consemnat că traiul pământean are caracter de conglomerat. Cu toate acestea, nutrim necontenit speranța că vom culege numai caimacul clipelor. Micile deșertăciuni, precum cancanul și carnavalul, ne încântă simțurile, iar în lupta cu destinul nu ezităm să facem pe clovnii, să adoptăm conduite demne de un cameleon și chiar să ne jucăm oportunitățile la cacealma.
Gonim prin calendar, ademeniți de arome și ispitiți de iluzii, cu atenția captată de canoane, calorii, catul de sus al societății și mușuroiul de steril, la care stăm neîncetat, de cart, căci până în ultima clipă a vieții noastre suntem tentați să facem economii și să adunăm cu patimă tot ce putem apuca, fără a conta dacă lucrurile ne prisosesc ori ne sunt inutile.
În zările dinspre răsărit sălășluiește credința că bunurile materiale sunt ancore ce ne țin subjugați de griji, captivi în dorințe și care ne împiedică înălțarea, iluminarea, desfacerea deplină a aripilor într-un zbor larg, rotit, specific unui spirit liber și călător. Însuși Isus Hristos a solicitat ceva similar apostolilor săi: să lase totul deoparte și să-l urmeze.
În depărtările apusului însă, o veche vorbă statornicește un alt cumul de cerințe pentru dobândirea statutului de om împlinit: plantarea unui copac, construirea unei case și creșterea unui copil, deși dacă privim retrospectiv, de-a lungul istoriei s-au perindat tot felul de genii, sfinţi sau pământeni care au gustat din pocalul gloriei, dar care n-au avut pic de preocupări patrimoniale, așa cum au fost și semeni ce au atins apogeul erudiţiei sau care au revoluţionat lumea cu invențiile lor, și care la data trecerii în nefiinţă, nu au lăsat nimănui dreptul de a le purta numele.
Treimea întronată de proverb (copac, casă și copil) e cert exemplificativă, căci printre criteriile de evaluare ar putea fi oricând incluse o carte, un câine, o carieră, o camaraderie, sau calități „din cele alese”, precum curățenia sufletească, mulțumirea de sine, mărinimia ori însușirea morală supremă: iubirea aproapelui, nelimitată și dezinteresată.
Din înaltul cerului „glia noastră, cea de toate zilele” are aspect de pătură cadrilată, în care conturul carourilor este trasat de împrejmuirile cu care ne apărăm pătrățelul de pământ acaparat. Parcă e sădit în străfundul ființei noastre o nevoie acută de a prinde rădăcini, de a rodi vlăstare și de a ne anestezia cu gândul că n-am trăit degeaba, că am lăsat câte ceva în urma noastră.
Se pare că pentru un pământean nu e potrivită lipsa de atașamente materiale, cum nu sunt adecvate nici metehnele de „fanariot”, pus pe agoniseală. Ca atare, așa cum și existența ne este dată într-o dimensiune duală, partajată de lumină și întuneric, virtute și viciu, plăcere și suferință, dulce și amar, consider că tot calea de mijloc e singura opțiune viabilă. Nu aduce poate mântuirea mult râvnită, dar conferă satisfacția unei vieți curate și cumpătate.
Pe Valea Ilvelor, toamna târziu, când cazanele de țuică distilează fără încetare, se obișnuiește ca cel care pleacă să lase celui care vine o „fele de guștulit”, care la plecare lasă și el una celui care-l urmează. O fac poate și din mândrie, ca să se laude cu țuica ce au făcut-o din prune fârțâcușe ori pere cipărate, dar și pentru a avea ce servi cel care urmează la cazan („să nu stea pe uscat”), până ce curge licoarea lui pe limpezaș. Cam același lucru e și cu edificarea unei case sau plantarea unui copac. Cum la începuturi, am locuit sub acoperișul clădit de antecesori și ne-am înfruptat din pomii puși de strămoși, e de datoria noastră să dăruim și noi câteva umbre pământului, cu gândul la urmași și la înaintași, conștientizând „câți au fost înaintea noastră ca să putem exista noi, și că noi suntem, la rândul nostru, ca să fie atâția alții după noi”.