„O samă de cuvinte ce sunt auzite din om în om, de oameni vechi și bătrâni, și în letopiseț nu sunt scrise… Deci cine va citi și le va crede, bine va fi, iar cine nu le va crede, iar va fi bine, cine precum îi va fi voia așa va face.” – Ion Neculce
Ștampila Judecătoriei Năsăud în perioada interbelică.
Și parafrazând un vers cunoscut: „că vremea trece parcă-n zbor, cuvintele se nasc și mor…” , de parcă niciodată nu au fost, în cele ce urmează înțeleg să subliniez evoluția lexicală săvârșită și pe tărâm judiciar, câtă vreme cu nici un secol în urmă expunerile la bară făcute de avocați și hotărârile pronunțate de judecători erau „cuminecate” cu un plus de limbaj formal, și implicit cu o doză de solemnitate, generate de întrebuințarea terminalului „țiune”: condițiune, dispozițiune, asociațiune, citațiune, restricțiune, donațiune, petițiune, ocupațiune, apreciațiune, stipulațiune, interpretațiune, prescripțiune… Și tot pe atunci erau uzitate cuvinte și expresii peste care s-a pus deja cruce: a feri (a evita încălcarea legii), abzâcere (renunțare la un drept), ademană (mită), aman (iertare, grațiere), arătare (dovadă), calcur (făcător de rele, călcător de lege), concluș (sentință), deală (nelegiuire, fărădelege), diată (testament), din nedibăcie (din culpă), globire de căință (amendă aplicată ca formă de îndreptare morală), înturnare (înapoiere plată nedatorată), jalbă (pâră, plângere), lucrurile ce se arată împregiur (împrejurările reținute în circumstanțiere), hotarnică (act de stabilire a mejdei), ocină (pricină), oculată (descindere a judecătorului la fața locului – adică ce s-a văzut cu proprii ochi), osândă (pedeapsă), tocmeală (învoială, convenție), vițiile dosite (viciile ascunse), zapis (act constatator de creanță), zălog (chezășie, garanție)…
Un stejar secular.
Nu pot spune dacă au fost de bun augur schimbările de vocabular operate pe parcurs, dacă se impunea renunțarea la terminologia arhaică, dar particulară, autohtonă, știu însă precis cu totul altceva: farmecul pledoariilor pregătite cu meticulozitate, rostite cu o mimică adecvată, cu o sugestivă intonație vocală a dispărut definitiv, ca un fum pe drum, pe drumul procesomaniei apucată voinicește, de trei decenii și mai bine, de poporul ce nu vrea nicidecum să ajungă, pe calea medierii, la soluția ideală a compromisului, a compromisului întemeiat pe concesii reciproce, dar care e în stare să se judece, pentru orice mărunțiș, până-n pânzele albe ale urii. Ce legătură are una cu alta? Are și încă cum, căci în ziua de azi judecătorul este nevoit să recurgă frecvent la pârghia procedurală a limitării timpului alocat pledoariilor finale, câtă vreme rolul judiciar ce îi revine este de câteva sute de dosare aflate simultan în lucru, în oricare moment al carierei sale, și de câteva zeci de pricini înscrise pe fiecare listă a ședințelor de judecată. Dacă în propria țară ar fi ca pe afară, cu judecători suficienți numeric și fiecăruia i-ar fi repartizate doar două-trei dosare, primind altele numai după finalizarea lor (așa poți judeca până la una sută ani, dacă te ține Dumnezeu), nu doar că termenele de judecată ar fi stabilite de pe o zi pe alta, dar și dezbaterile ar fi cum firesc ar trebui să fie. Și cum au fost în vremurile de odinioară, când avocatului i-a fost atribuit termenul popular de petracăr – și bătrânii de altădată nu au făcut-o ironic ori peiorativ, cum au procedat, de pildă, la porecla de „încurcător de trebi” – semnificând abilitatea strălucită de a argumenta, de a întoarce orice chestiune, de fapt și de drept, pe toate fețele și de a stoarce – și din piatră seacă – sensuri și consecințe juridice pentru clientul pe care îl reprezintă.
În schimb, judelui, care e dator să simplifice speța și să identifice firul călăuzitor, i se mai spunea pe timpuri împărțitor de dreptate, cu înțelesul de decident pe soarta și pe avutul semenilor, dar și tăietor de dreptate – o expresie cu tentă critică întrebuințată de cei care considerau că au avut de-a face cu o dreptate strâmbă, dar vorba aceea: judele-i om și el, și el poate greși, important e să nu o facă cu intenție, cu interes… Și dacă tot am ajuns aici, înțeleg să dau, în continuare, cuvântul părintelui meu spiritual:
„Eram judecător tânăr pe vremea aceea. Abia de șapte ani intrasem la moara aceea cu măciniș nesfârșit, în care muritorii își aduceau, pe rând, în saci și în desagi spirituali, neCAZURILE, suferințele, urile, ambițiile, răzbunările, nedreptățile, și le descărcau – unii cu sinceritate, dorind să scape de o povară ce-i înădușa, alții cu vicleșug, încercând să înșele la măsură. Slujba mea, am simțit eu de la început, era cu mult mai ucigătoare de nervi și de spiritualitate, decât a doctorilor din marile spitale, care pipăie zilnic boale grele și toate primejdioase. Mie mi-a fost dat să pipăi boale și rane ale duhului. Căci toți cei ce veneau la moara noastră pătimeau sufletește. Judecătoria și tribunalul m-au pus în fața atâtor mizerii spirituale, încât îngrozit, la început n-am cutezat să meditez asupra lor, și să trag concluzii asupra acestei taine a universului, care este omul. M-au speriat posibilitățile de bine și de rău, care sunt înrădăcinate în ființa lui, și nesfârșitele forme prin care, mai ales răul, se manifestează. Intrasem de la început în cunoașterea și dezbaterea pricinilor, cum ai intra pieptiș într-o apă adâncă, și nu mai ai altă grije decât s-o birui și să nu te îneci. Dar, în răstimpuri depărtate, aveam și ceasuri de reflexie, și atunci mă simțeam nenorocit. (…) Târziu de tot, am înțeles și eu, că nu răzvrătirea e leacul împotriva realității, ci înduioșarea, bunătatea și mila pentru neputințele noastre ale tuturora și năzuința sinceră de-a pricepe slăbiciunile omului și a le lecui, după putință. Dar, în primii șapte ani de slujbă, eram departe de acest adevăr. Munceam întins, ascultam, întrebam, studiam dosare, luni de-a rândul fără să mă intereseze omul în sine, ci numai pricina lui. În subconștientul meu, cred că aveam mereu senzația că trăiesc într-un lazaret, pentru că în ceasurile de reflexie, rare, pe vremea aceea, judecătoria, clădirea, îmi mirosea a spital, a boli putrede, a moarte. Și-mi trebuiau sforțări pentru a intra la slujbă. În ceasurile acelea, când mă lua gândul fără voia mea, simțeam o povară mocnită, pe care n-o mai puteam purta, și trebuia să-mi iau concediu de două-trei zile, sub diverse pretexte mincinoase, pentru a părăsi orașul.” – Ion Agârbiceanu, povestirea „În drum spre casă”, din volumul de proză scurtă publicat sub titlul „Amintirile” (1940)
„Dumneavoastră, judecătorii, aveți de lucru toată viața numai cu oameni de nimic. Căci omul de omenie nu ajunge înaintea legii. Câte patimi și viclenii omenești toate vi se descopăr, ca și preotului sub patrafie. Mă mir cum mai puteți trăi cunoscând mereu numai răutățile lumii. Eu unul m-aș sălbătici să trăiesc tot între astfel de oameni. Nu pot spune că am dușmani, dar totuși, cât stau acasă, mă mai cert când cu nevasta, când cu copiii, când cu un vecin. Și mi-e sufletul mereu tulbure. D-apoi dumneata, care trebuie să împaci certele, să faci dreptate, să croiești judecăți și pedepse! Cred că nu poți avea nici o pace și mulțumire. Eu, când ies la pădure, mă limpezesc, dar dumneata zi de zi ești cu răutățile oamenilor pe cap. (…) Așa este, bade Andrei, dar omul se obișnuiește cu orice. Apoi, trebuie să fie cineva și în slujba asta. Ce-ar ajunge lumea, dacă n-ar fi judecătorii și tribunalele. Cine ar mai păzi dreptatea și ar mai pedepsi pe cei ce calcă legea. (…) Vezi bine, trebuie să fie și judecăți, că lumea-i rea.” – Ion Agârbiceanu, povestirea „Luna”, din volumul de proză scurtă intitulat „De vorbă cu Ilarie“ (1941)