E lesne să aruncăm cu piatra ori să condamnăm pe cineva, fără a căuta să ne așezăm în locul celui vizat și fără a cerceta contextul faptic al acțiunii sau inacțiunii ce i se impută, tot așa cum e ușor să facem pe vitejii și pe grozavii după ce războiul a luat sfârșit, spunând că noi am fi reușit să înfăptuim lucruri mult mai mărețe dacă ni s-ar fi oferit o asemenea ocazie.
După cel de-al doilea război mondial, când România a fost împinsă pe tărâmul comunismului și doar câțiva cutezători și-au luat arma și au urcat în munți, însuflețiți de nădejdi și năzuințe înșelate de așteptările ce au urmat, marea majoritate a populației și-a plecat spășită grumazul pentru a primi jugul greu al robiei, când a conștientizat că oricine poate înfunda temnița pentru un cuvânt ce poate fi oricând răstălmăcit ca uneltire împotriva ordinii sociale.
Să ai titlul de prelat în acei ani tulburi, în care și Dumnezeu a fost îndelung contestat, și totuși să rămâi drept, animând și alinând un popor frustrat și frământat, nu a fost tocmai o misiune pastorală facilă. Printre cei care au făcut cu bine față unor asemenea încercări s-a numărat și Teofil Herineanu, „omul rugăciunii și al milosteniei”, cum a rămas în memoria credincioșilor clujeni, și unul dintre cei mai longevivi ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române.
I-a fost dat să vadă lumina lumii la data de 11.11.1909 în casa morarului Vasile Herineanu din satul Arcalia, județul Bistrița-Năsăud. Timid, cu chip smerit și puțintel la trup, dar aplecat spre învățătură, Vasile Herineanu a urmat studiile secundare la liceele „Andrei Mureșanu” din Dej și „George Barițiu” din Cluj, iar studiile superioare la Academia Teologică din Cluj și Facultatea Teologică din Paris, Franța.
După reîntoarcerea în țară a activat inițial ca preot greco-catolic în parohiile din Ceaba, Băbuț și Panticeu (județul Cluj), după care a trecut la ortodoxism, fiind ales în anul 1949 Episcop al Romanului și Hușilor, iar în anul 1957 Episcop al Clujului, cu mențiunea că în anul 1973 Sfântul Sinod a ridicat Episcopia Clujului la treapta de arhiepiscopie, Teofil Herineanu fiind înscăunat în această demnitate pe care a păstrat-o până la trecerea sa la cele veșnice, săvârșită în data de 03.12.1992, fiind înmormântat într-o criptă situată la subsolul Catedralei Ortodoxe din Cluj.
În cele peste patru decenii grele de păstorire episcopală, Teofil Herineanu s-a dovedit a fi omul potrivit la locul potrivit, reușind prin tact și echilibru, cu blândețea și delicatețea ce i-au fost trăsături de căpătâi, să evite comiterea exceselor specifice răstimpului comunist. Un exemplu elocvent în acest sens îl constituie sutele de sfințiri și resfințiri de biserici săvârșite în Episcopia Clujului, într-o perioadă în care biserici reprezentative pentru țară erau puse la pământ, iar edificarea unui nou lăcaș de cult era considerat un act de mare curaj.
Contrar aparențelor, neînfricat și neclintit a fost Teofil Herineanu și în ceea ce privește reprimirea în slujbă a preoților ce fuseseră condamnați anterior pe motive politice, printre aceștia numărându-se și marii duhovnici Arsenie Papacioc, Vasile Vasilachi și Mina Dobzeu, ce au primit parohii primprejurul Clujului. Tot Teofil Herineanu a fost cel care l-a hirotonit preot pe Andrei Andreicuț, devenit ulterior episcop și mitropolit, fiind totodată și protectorul lui Nicolae Steinhardt, pe care l-a tuns la monahism și l-a instalat la Mănăstirea Rohia. Cu siguranță a plătit prețul de neliniște pentru tăria de a ocroti „elementele dușmănoase”, dar a tăcut și a făcut ceea ce puțini au avut puterea de a face.
Teofil Herineanu a desfășurat și o bogată activitate ecumenică, întreținând relații frățești cu reprezentanții celorlalte biserici creștine, dar viața și-a dedicat-o în principal rugăciunii, pietății și meditației, pe de o parte, și ajutorării celor aflați în nevoie, pe de altă parte. Sunt de netăgăduit meritele ce îi revin în organizarea activităților de natură filantropică, misionar-caritabilă, fiind încă vii și mărturiile celor care povestesc cum ierarhul își împărțea oamenilor sărmani întreg salariul pe care îl primea, obișnuind să țină un caiet în care își nota numele și domiciliul, precum și suma pe care urma să o trimită acestora.
Prin demnitatea de care a dat dovadă pe tot parcursul vieții, modest și cumpătat trăite, este dincolo de orice îndoială faptul că episcopul Teofil Herineanu s-a înălțat deasupra vremurilor de restriște ce i-au fost hărăzite a le străbate, fiind întrutotul vrednic de veșnica noastră pomenire.