Alergarea e starea, căci trăim alergând după te miri ce iluzii și fantezii. Și cum din fugă zărim doar frânturi și culegem numai firimituri, ni se întâmplă adesea să trecem, fără vreun solid argument, pe lângă locuri și lucruri cu accent, pe lângă un moment magic așezat chiar pe acostament.
În munți, la peste 1200 m altitudine și numai în locurile liniştite, cu poteci puţin umblate, putem avea norocul de a vedea cum se ridică din lanurile de jnepeni cocoșul de munte sau „gotcanul”, cum este denumit în termeni populari, cu zborul său greoi, constând din bătăi dese din aripi ce se aud de la mare depărtare, urmate de planări executate pe distanţe scurte.
Spre deosebire de găinușă, care este de talie medie şi are o culoare ruginie, împestriţată cu pete negre, cocoșul de munte este o pasare de format mare (atinge şi 5 kg, iar anvergura aripilor la aproape un metru), capul şi bărbia sunt de culoare neagră mată, spatele şi aripile sunt de culoare brun închis, guşa şi pieptul de culoare verde ce bate înspre negru cu sclipiri albastre, pielea din jurul ochilor este roşie, iar coada neagră, compusă din două părţi suprapuse, are formă convexă când este desfăcută. Trăiește singuratic și se apropie de găină numai în perioada împerecherii, locurile de nuntă, de „bătăi” sau de „rotit” cum se numesc, fiind păstrate cu sfințenie generaţii de-a rândul, dacă pădurea nu este doborâtă de vânt ori exploatată de om.
Cu vreo douăzeci de ani în urmă, am avut șansa de a fi călăuzit înspre un astfel de loc aflat în masivul montan Rarău-Giumalău. Era prin luna aprilie și am urcat cu mult înainte de ivirea zorilor, fiind nevoit să pășesc încet, cu grijă, şi să rămân lipit de trunchiul unui copac, căci cocoșii erau sosiţi de seara şi erau deja poziţionaţi în ramurile de vârf ale copacilor. Numai procedând astfel am avut posibilitatea de a asculta glasul inedit, interesant, al cocoşului de munte, ce răsună doar în perioada de împerechere, dificil de redat şi care este structurat în trei compoziţii principale : „tocat” (primele sunete de natură guturală se aseamănă cu toaca – lovirea a două lemne uscate), „tocilat” pe 3-4 strofe (ce aduce cu frecarea unei lame de tocilă întrebuinţată în trecut la ascuţire) şi „ciripit”, slab, abia perceptibil. Se spune că în acele momente de extaz, când cocoşul de munte caută să impresioneze partenerele prin impetuozitatea glasului său (în restul anului trădându-și prezența doar prin zbor) este extrem de vulnerabil, deschiderea la maximum a ciocului astupându-i canalul auditiv. După ce cocoşii aflaţi în arbori încep concursul de cântat, având aripile în jos, coada deschisă în evantai şi gâtul întins, în rariştea pădurii, se aud un fel de bufnituri, datorate aterizării pe sol a găinuşelor venite să „aleagă”, glasul lor fiind simplu, un fel de got-got, de unde şi numele de gotcă. Chemarea lor aduc cocoşii pe sol unde începe „bătaia” dintre pretendenţii la dragostea de dăruit unei găinuşe mai arătoase, spectacolul fiind unul deosebit.
Pentru a-i putea vedea (nu și fotografia, căci nu ne putem mișca) este absolut necesar să știm unde și când își dau întâlnire și mai ales cum să ne purtăm, pentru a nu ne trăda prezența. Când trecem iute prin pădure, în plină amiază, fluierând și călcând pe vreascuri, e cert că mari taine nu ni se vor dezvălui. Trebuie să ne așezăm și să stăm nemișcați, privind roată împrejur și ascultând cu atenție, pentru a putea repera vitalul și esențialul. Este limpede că nu vom reuși din prima încercare, fiind nevoie de răbdare și exercițiu, ambele dificil de accesat în vâltoarea vieții, din care scoatem câteodată capul pentru a spune că n-avem timp suficient.
Dacă doar în pas alergător gustăm în grabă, cu degetul, din borcanele pe care le aflăm în „băcănia cu mirodenii” a vieții, impresiile culese vor fi superficiale și amestecate, împiedicând accesul spiritului spre înalt, spre îndelung, spre intens… Pentru sănătatea sufletului și pentru a putea pătrunde profunzimea lucrurilor, este vital ca la răspântii și în răstimpuri, să ne răsplătim cu câte un moment de acalmie. Liniștea ce curge în matca meditației, a contemplației sau a rugăciunii, ca printr-o vrajă, va face să dispară tumultul cotidian și, imediat după, vei simți cum se depun la fund sedimentele învolburate, ce ne sâcâiau ca niște muște, lăsând să iasă la suprafață frumosul, bunătatea și mulțumirea de sine. Țăranii au o vorbă: „zama, las-o la tomnit ca să șie cum trebe” și au dreptate, căci numai după un răgaz de calm, de apropiere, legumele își vor amplifica aromele și vor împleti savoarea finală.
