Când se înfățișează înaintea instanței de judecată, cerând să i se dea dreptate, reclamantul pune la temelia acțiunii civile o anume stare de fapt. În opoziție, pârâtul, prin întâmpinare sau reconvențională, relevă și el „povestea lui”. Arareori sunt identice în integralitatea lor, căci fiecare parte este tentată să ascundă împrejurările care nu-i sunt favorabile pentru câștigarea cauzei. Prin urmare, judecătorul este dator să compare versiunile oficial prezentate, să identifice aspectele care nu coincid și să treacă la elucidarea lor pe calea poticnită a probațiunii: mărturisirile sunt adesea echivoce și presărate de omisiuni, iar mărturiile au o doză ridicată de subiectivism, percepțiile, și implicit interpretările, celor prezenți la un incident sau accident fiind diferite, în raport de experiența de viață și de atenția acordată momentului cu pricina. Ca atare, pentru judecător nu este vorba de un simplu joc de puzzle, în care pune una câte una piesele lipsă, fiindcă nu cunoaște imaginea finală înspre care se îndreaptă, ci o pictură în care tot reface conturul și culorile, inclusiv prin prezumții, și fără a face uz de prejudecăți și păreri formate încă din startul procesului. Pe de altă parte, în orice diferend ivit, adevărul se află ancorat între opiniile celor implicați, mai spre mijloc, ori mai aproape de varianta unuia dintre ei, situația fiind similară și în confruntarea penală dintre acuzare și apărare.
Plecând de la premisele expuse, astăzi vă propun spre lectură nu o singură carte, ci două, îngemănate, legate indestructibil, scrise de personajele unei relații de iubire exotică, tulburătoare, curmată crunt, împotriva voinței lor, pe motiv că aparțin unor lumi diferite și nu vor putea aparține niciodată unul altuia.
Mircea Eliade a publicat celebra carte „Maitreyi” în anul 1933, la doar doi ani după ruperea relației sentimentale, romanul răspuns intitulat „Dragostea nu moare” fiind publicat de Maitreyi Devi abia în anul 1974, la peste patru decenii distanță.
Citirea acestor cărți relevă dificultățile pe care le presupune cântărirea veridicității versiunilor prezentate cu privire la demararea și derularea poveștii de dragoste, la fericirea atinsă și la suferința resimțită de protagoniști. La finalul lecturii, nu putem preciza cât este ficțiune, și cât are caracter real, autobiografic, dar nimic nu ne împiedică să ne poziționăm de o parte sau de alta, spunând că o credem pe „Ea” sau, după caz, pe „El”. La o primă privire, am putea înclina balanța în favoarea lui cu motivația că a scris cartea la scurt timp, pe baza însemnărilor zilnice, deși este îndeobște cunoscut că femeia este mult mai atentă la detalii și nuanțe, iar bărbatul are tendința de a se lăuda și „împodobi” împrejurările, cu atât mai mult când e vorba de vinderea unei cărți.
Cele două cărți sunt speciale și pentru că evidențiază impresiile și așteptările, apropiate sau diferite, generate tinerilor de fiecare stare sau întâmplare:
EL: „Aproape am sărutat-o astăzi după amiază, singuri noi doi în odaie, Am făcut eforturi să n-o îmbrățișez… M-am mulțumit să-i strâng și să-i mușc brațul. Mai mult n-am vrut. Mi-e teamă, mi-e spaimă de mâine… Lupta a durat un sfert de oră. I-am strivit mâinile. Era fermecătoare zbătându-se; fața i se contorsiona, lăcrima, se ruga în gând la Tagore. Încerca să-și scoată mâinile, prinse de încheieturi, în pumnul meu…”
EA: „El nu mi-a lăsat mâinile – palmele mele erau strivite într-ale lui – mi le presa cu buzele, ne luase în stăpânire timpul infinit. Cât am stat așa? Cine știe? Am încercat să-mi eliberez mâinile dar n-am fost în stare s-o fac. Am privit în sus și am început să mă rog. Cui mă rugam oare? Mie însămi? Totuși nu doream să fug. Aș fi vrut să mă înconjoare cu brațele. Dar nu mă trăsese deloc către el – rămăsese mult spațiu între noi. Se gândea că aș fi încercat să scap.”
Concluzia e una singură: unul și același cuvânt poate avea conotații deosebite în mintea și sufletul împricinaților, cum și gesturile, și faptele, pot fi răstălmăcite și diferit calificate. În aceste circumstanțe, e dificil de stabilit de partea cui este adevărul, piedică pe care o resimte și judecătorul ce este obligat să rostească dreptul și să împartă dreptatea chiar și atunci când părțile au susțineri diferite, iar cei care mai știu câte ceva din cele petrecute între părțile din litigiu au amintirile estompate ori denaturate de trecerea timpului.